„Când găsești un diamant care nu-i al nimănui, e al tău. Când găsești o insulă care nu-i a nimănui, e a ta. Când ai cel dintâi o idee, o brevetezi: e a ta! Când găsești o stea, e a ta. Când îl găsești pe Hristos, te alipești de El toată viața.”

Duminica a 3-a după Paști, numită și Duminica mironosițelor. În această binecuvântată zi, Biserica Ortodoxă le pomenește și le cinstește pe Sfintele Femei Mironosițe, care au venit la mormântul Mântuitorului Iisus Hristos. Ele au devenit primele mărturisitoare curajoase ale Învierii Domnului (Matei 28, 9).

Învierea Domnului reprezintă dogma fundamentală a creștinismului, iar iubirea în Hristos este experiența cea mai deplină pe care o poate avea un om. Dar ea se află la capătul căii presărate cu suferințe și cu necazuri, la fel cum Învierea se ivește abia după suferința Crucii. Am văzut însă că pentru Sfinții Părinți ai Filocaliei (dar și pentru ceilalți) nici o suferință nu e prea mare pentru dobândirea negrăitei iubiri a  lui Dumnezeu. Condiția este una singură: Calea, Adevărul și Viața să fie Iisus Hristos, Dumnezeul devenit om pentru ca oamenii să devină dumnezei.

Această condiție au îndeplinit-o și mironosițele femei, care pătrunse de dragostea și dorul pentru dumnezeire au alergat într-un suflet, dis-de-dimineață, pe întuneric, la mormântul, în care se afla „diamantul” cel de mult preț, Hristos Domnul. „Nebune” pentru Hristos.

Pe această cale a mers și Pustnica Giumalăului, maica Teodora, dar nu de una singură, ci ajutată de părinți duhovnicești iscusiți și bineînțeles, de Domnul Iisus Hristos și Maica Domnului. Dintre duhovnici, îl amintim pe Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, fostul duhovnic al  Mănăstirii „Sfânta Fecioară Maria” din Techirghiol, care i-a dat următorul sfat și îndemn: „Du-te la pustnicie! Teodora, fii eroică!”.

Pustnica Teodora a transformat muntele în casă, în cel mai bun prieten, în dragoste față de creația lui Dumnezeu și iubirea în „nebunia” după Hristos. Iată una dintre rețetele pustnicei pentru mântuire: mii de rugăciuni, metanii după putințe, multe lumânări aprinse, multe lacrimi vărsate, nenumărate fapte bune, virtuți cât mai multe și iubire nelimitată.

Pustnica Teodora, asemenea femeilor mironosițe, nu a avut pace până nu l-a găsit pe Hristos. Și, atunci când l-a găsit pe El, nu l-a m-ai părăsit niciodată, s-a alipit de Hristos pentru veșnicie. Dar pentru asemenea fapte mărețe ai nevoie de curaj, de multă jertfelnicie și nespusă iubire. Dar ce este curajul? Curajul nu e atunci când ai puterea de a merge mai departe, ci este atunci când mergi mai departe deși nu ai putere. Cu această deviză, călugării și monahiile au luptat cu jertfelnicie în cadrul bătăliilor care s-au dat înlăuntrul ființei lor, fiecare în felul lui și după puterile lui, și din care au ieșit biruitori, asemenea lui Hristos. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).  

Așadar, suferința este cea care îl scoate pe om din neantul în care se află prin patimile proprii de care este dependent. Neantul, adică a nu fi, îl face să se îngrijoreze, să se teamă. Are loc o punere în discuție a sensului vieții lui de până atunci în care intensitatea căutării atinge cote maxime datorită faptului că la baza ei se află frica de pierdere a vieții, frica de suferință  care se revelează și înspăimântă. Pentru că atunci când există curaj și jertfelnicie totul este posibil.

Prezența femeilor mironosițe la mormântul Domnului reprezintă un act de mare curaj, de mare jertfelnicie, de mare dăruire și de o mărturisire vie a credinței creștine, prin faptul că dragostea lor pentru Hristos a fost mai puternică decât teama provocată de cei care au hotărât răstignirea Sa. Prin loialitatea, devotamentul și evlavia lor, femeile mironosițe s-au constituit într-un exemplu demn de urmat nu numai de către ucenicii Domnului, ci pentru orice creștin care merge pe Calea lui Hristos, devenind „apostoli către Apostoli”, după cum le-a numit Sfântul Ioan Gură de Aur.

Hristos a înviat!