SFÂNTUL APOSTOL ANDREI, CEL DINTÂI CHEMAT, APOSTOLUL ROMÂNILOR

Prof. Dr. Emilian Popescu - Izvoarele Apostolice ale creștinismului românesc. Sfântul Apostol Andrei și Tomisul

„Mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 și 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorți) Bitinia și Marea Neagră și părțile Propontului, Halcedonul și Vizantea, unde-i acum Țarigradul, Tracia și Macedonia și sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, și altele ce sunt la Dunăre, Tesalia și «acestea toate le-a umblat». (N. Șerbănescu, Pătrunderea și dezvoltarea creștinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare” p. 24)

(…) Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe știri privind originea creștinismului românesc, inclusiv cea apostolică, și că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înșelat. De altfel, se poate face observația că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepții analizate atent, mulți istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.

Care sunt principalele știri privind prezența Sfântului Apostol Andrei și vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul țării noastre?

Prima și cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3: «Când sfinții apostoli și ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăștiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiției, i-a căzut la sorți țara părților, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde și-a petrecut viața până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiți în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia și Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, așa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părțile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero?

Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiții când s-a tras la sorți pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii și să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia.

(…) În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după Înălțarea Domnului la cer s-a tras la sorți, unui apostol căzându-i o țară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei și astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei și Pontului, provinciile romane Thracia și Sciția, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).

Observăm din această știre că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat, a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menționată de Eusebiu, și Bitinia, Pontul, Thracia și chiar Crimeea.

O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din același Sinaxar indică o arie de propovăduire și mai mare, cuprinzând provincii și regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre și din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorți Bitinia, părțile Pontului Euxin și ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetățile Chaloedon și Bizanț, Macedonia, Thracia și regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), Achàia (Peloponesul) și cetățile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) și Amastris.» (Ibidem).

După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei.

O altă veche tradiție este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viața, faptele și sfârșitul Sfântului și lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat».

Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Β : «Andrei luându-și discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) și după câteva zile le-a pus episcop pe Apion». După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbește de Amplias, călugărul Epifanie îl menționează pe Apion. Despre Epiphanius, v. și Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226). Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează și el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum și pe ambele țărmuri ale Pontului Euxin, de nord și de sud. (Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl. II, 39 în P.G. 145, 860).

Mai există și alte știri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea și Nicomedia și întreaga țară a Bitiniei și Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanț și întreaga țară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci și barbari», între care ar putea fi socotiți și sciții (Doctrina syriacă – a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac , Documents, London, 1864, p. 32—34).

Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menționatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia și regiunea din jur.

Dar oricât de valoroase aceste informații ele nu pot depăși pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric – consacrat al Bisericii a cărui prețuire în lumea științifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei știri decurge din vechimea ei și acest lucru este relevat și de Dvornik, op. cit., p. 197-199).

(…) Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante și chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 și a fost contemporan cu Origen (185—254/255). Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 și s-ar putea ca ei să fi fost concetățeni ai Alexandriei Egiptului.

Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de Un măslin și este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menționate la nota precedentă ca aparținând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).

Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbește de sciți și traci unii lângă alții, și pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiția înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen. Trăind în aceeași vreme Hippolyt și Origen au putut cunoaște aceeași tradiție privitoare la activitatea misionară a sfinților Toma, Andrei și Ioan și au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria și legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.

Așa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate. Această acțiune este atestată, în primul rând, de tradiția veche înregistrată de Origen și Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei și de celelalte știri hagiografice mai târzii.

Dacă la Eusebiu și Origen se vorbește numai de Scythia, Hippolyt adaugă și Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică și sudul Rusiei.

(…) Scythia menționată de Origen și Eusebiu este, desigur Dobrogea, așa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer și Zeiller. Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menționate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localități precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc. Excepție face doar Nichifor Kallistos, care vorbește de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele țărmuri ale Mării Negre, de nord și de sud». Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnați de apropierea care se face des în izvoare între această provincie și Thracia și Moesia, de regiunile dunărene, de Gothia etc., de orașul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic și urmaș pe Amplias (sau Apion ?). Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înțeles și zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul țării noastre trebuie avut în vedere. Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaștem sub denumirea de «Mica Sciție» (ΣκυΘία μικρά) pentru ca la sfârșitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche mențiune a Dobrogei ca Scythia se întâlnește într-o inserție greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripțiile din Scythia Minor, grecești și llatine vol. I. Histria : împrejurimile, București, 1983, nr. 15, rândul 16).

In vremea când scria Eusebiu, teritoriul dintre Dunăre și Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunăreană limes Scythicus.

Dacă deci prezența Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este și venirea lui la Tomis.

Aici era capitala provinciei și Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată și de ceilalți apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi orașe și apoi la țară.

Referindu-se la acest procedeu și la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice: „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortărețe oare trebuiau cucerite cu orice preț, aici, în special, Biserica primară a venit față în față cu cultul imperial… aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).

Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în orașul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni și că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat și a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuți din izvoare încă de la sfârșitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României…. BOR, 1990, 1-2, p. 149-164).

La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), Tomisul a fost prezent prin episcopul său (Marcus). Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înțeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei.”

Prof. Dr. Emilian Popescu, Izvoarele Apostolice ale creștinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei și Tomisul, Revista Studii Teologice, 1994, nr. 1-3, via Cuvântul Ortodox