Motto: „Acum voi merge departe, tot mai departe spre nord, jucând Marele Joc.” - Rudyard Kipling, „Kim”

Pornind de la lucrarea "The Great Game" a istoricului Peter Hopkirk, observând cu atenție evoluțiile politice globale din ultimii ani, se impune a acorda o atenție sporită Africii și Caucazului, aceste noi Persia și Khorasan, spații de desfășurare a Noului Mare Joc.

După evenimentele antievreiești de la aeroportul Makhatchkala, Serghei Alimovich Melikov, președintele Republicii Daghestan, a acuzat direct Ucraina și Occidentul de instigarea musulmanilor din Daghestan la revoltă.

În același sens s-a exprimat și Vladimir Putin. Un lucru trebuie să îl avem clar: Fără a se bucura de aceeași vizibilitate media, precum expansionismul chinez sau cel rus, cu corelativul acestuia, expansionismul occidental, pentru că cel rus este un expansionism de reflex, unul provocat (dacă citești Samuel Huntington înțelegi bine asta), există un expansionism turc pe care l-am văzut cât se poate de activ în Nagorno Karabah, și asta pentru că Azerbaijian înseamnă exact Turcia din punct de vedere geopolitic.

Mai mult, după cum am spus în altă analiză, din păcate agresiunea turcă împotriva armenilor nu s-a terminat, fiindcă Turcia și Azerbaijian vizează mai mult decât Karabahul de Munte, anume coridorul Zangezur, legătura terestră dintre Baku și Nakhchivan, fără de care accesul Turciei la Asia Centrală este blocat. Un lucru trebuie subliniat: chiar dacă Ankara nu este implicată azi în instigarea musulmanilor din Caucazul de Nord (cu toate că nu putem cunoaște cu siguranță asta), acum câteva decenii, în vremea războaielor cecene, Ankara a sprijinit puternic rezistența armată "ichkeriană".

Am mai spus-o, prietenia ruso-turcă este una contra-naturii.

Dacă o insurecție va avea loc în Caucazul de Nord, indiferent cine va fi instigatorul, atunci această insurecție va fi automat în interesul expansionismului turc și va însemna ruperea deîndată a prieteniei, cu note atât de orientale, dintre Erdogan și Putin. Dacă asta s-ar întâmpla, vă garantez că și Georgia, nu doar Armenia, ar începe să manifeste sentimente mult mai filoruse.

Stăpânirea rusă a durat mai puțin de 200 de ani, însă tirania orientală este imprimată arhetipal în mentalul caucazian al creștinilor de azi, căci ea a durat milenii, începând cu ahemenizii pentru Georgia și încă mai înainte, cu mezii pentru Armenia. Vorbesc doar de creștinii caucazieni de azi, fiindcă e clar că, spre exemplu, șiiții azeri nu au traume vis a vis de Iranul Safavid, Afșarid sau Khajar. Ajunge să citim romanul "Ali și Nino", scris sub pseudonimul Kurban Said, spre a vedea sentimentul filo-Khajar ce domina societatea azeră în anii Revoluției Sovietice. 

Și, revenind, dacă insurecția nord-caucaziană s-ar petrece, legătura dintre Moscova și Teheran s-ar întări și mai mult, căci Iranul este marele antagonist caucazian și mesopotamian al Turciei.

Ce vreau să spun în această analiză, e că Rusia are și ea niște ași în mânecă, iar aceștia sunt, ca de obicei, dacă nu din sfera conflictelor înghețate,  atunci din cea a conflictelor potențiale. Daghestanul este, fără doar și poate, o zonă foarte sensibilă pentru Rusia. Îndrăznesc să spun, una încă mai sensibilă azi decât Cecenia. Dar Daghestanul are un călcâi al lui Ahile: diversitatea sa etnică, de departe cea mai pronunțată din regiune.

Dintre regiunile nord-caucaziene islamice sensibile, doar Cecenia și Ingușetia se bucură de uniformitate etnică.

Problema diversității există și în celelalte două regiuni delicate pentru Moscova, Kabardino-Balkaria și Karachai-Cerchezia, însă în fiecare din acestea există doar trei etnii principale, câte două autohtone (rezultă din numele lor) plus cea rusă prezentă peste tot în afară de Cecenia.

Dar Daghestanul este altceva, nu degeaba i se spune în glumă "Multidaghestan": mai mult de 40 de limbi distincte sunt vorbite în această republică de 50.000 de km pătrați ce are puțin peste 3.000.000 de locuitori. Este o problemă și nu este foarte sigur că ea poate fi depășită de uniformitatea religioasă, cea a islamului sunit.

Revenind la Daghestan, autorul Arthur Tsutsiev, în lucrarea "Atlas of the Ethno-Political History of the Caucasus" prezintă o interesantă și detaliată hartă a "proiectelor de redesenare a hărții Caucazului de Nord". Astfel, în privința

Daghestanului, se evidențiaz proiectul secesionist ce vizează districtele Kyzliar (da, aici se fac cuțitele cu acest nume!), Nogai și Tarumovka, proiectul secesionist Kumyk și proiectul secesionist Lezgin. Pe lângă acestea mai avem și proiectul privind seducerea Azerbaijianului cu districtul Derbent, a Ceceniei cu districtul Aukh și formarea unui nou district, numit "Novolak", destinat așezării în interiorul său a populatiei lak, ce ar urma sa fie mutată din Aukh-ul devenit cecen. Și dacă vă întrebați, pentru ce ar ceda vreodată Rusia Derbentul Azerbaijianului, dincolo de cumpărarea influenței politice și a unor avantaje economice, răspunsul e Lezgistanul de Sud, care azi e azer. Rivalitățile etnice sunt multiple în Caucazul de Nord, iar Rusia este astfel pregătită spre a contracara provocările externe. Repet, Cecenia a fost Cecenia și pentru faptul că ea s-a bucurat de omogenitate etnică, una atât de completă și datorită anterioarei separări administrative de Ingușetia, asta chiar dacă ingușii sunt foarte apropiați etnic de ceceni, și unii și alții aparținând grupului etnic vainakh, alături de etnia Kisti din Kakheti-ul georgian . Ei bine, în Daghestan lucrurile stau diferit, și asta s-a văzut și în 1999, când aici am avut doar insurecție de import, dinspre Cecenia, în districtlele Tsumada, Botlikh și Akhat.

Sigur, există o excepție, insurecția din Kadar-Karamakhi, inițiată de salafiștii locali daghestane zi din Kadar, dar și în cazul ei suntem în prezența unei acțiuni realizate sub impulsul wahhabit cecen. Realația dintre liderul avar daghestanez Bagauddin Magumedov și independentiștii ceceni a fost una foarte strânsă, Magumedov și oamenii lui luptând în Cecenia începând cu anul 1997. Acest Magumedov era un etnic avar din Daghestan, aidoma Imamului Șamil, legendarul luptător muntean sufi din secolul al XIX-lea, cel care alături de "murizii" lui (singular "murid"- discipol al unui maestru sufi) a luptat împotriva rușilor, continuând rezistența cecenului Sheikh Mansur din secolul al XVIII-lea, secolul războaielor ruso-circaziene.

Este important să nu confundăm avarii medievali, popor turc, cu avarii daghestanezi, popor caucazian non-turc și non-indoeuropean.

Concluzionând, omogenitatea religioasă, exprimată prin islamul sunit și prin madhab-ul (școală juridică) tradițional shafi, sprijină o tentativă de ingerință externă în scopul stârnirii unei insurecții islamice, însă diversitatea etnică uriașă, care se prezintă ca un adevărat endemism al societății daghestaneze, vine în întâmpinarea intereselor regionale ruse. Și pentru ca tabloul să fie cât mai cuprinzător, mai trebuie să atingem un subiect, și încă unul de o importanță majoră. Amintitul aspect al omogenității religioase dat de apartenența la islamul sunit a popoarelor musulmane din Caucazul de Nord (Caucazul Mare), diferit de situația Caucazului Mic, unde locuitorii musulmani, azerii, aparțin islamului șiit, este relativizat de fractura apărută în societatea islamică cecenă și daghestaneză, undeva între cele două războaie ruso-cecene din secolul al XX-lea, prin pătrunderea salafismului , care va câștiga tot mai mulți adepți în dauna sufismului tradițional, în dauna islamului mistic, a islamului moderat.

Salafismul are azi adepți atât în Cecenia, cât și în Daghestan, el pătrunzând în regiune în două etape: a existat o primă etapă "daghestaneză", în perioada sovietică, în anii '80, iar mai apoi a urmat "reîmprospătarea wahhabi", etapa salafismului pătruns pe filiera cecenă. Referindu-ne la "reîmprospătarea wahhabi", la a doua etapă a salafismului caucazian, am putea spune că el a apărut chiar în timpul primului război ruso-cecen, căci cel puțin despre sauditul Khattab știm că ar fi fost prezent în Cecenia încă din anul 1995. Dar repet, salafismul a pătruns în regiune, în Daghestan, chiar în anii '80, în plină eră sovietică, foarte interesant dar poate tocmai de aceea, într-o perioadă în care până și Frățiile sufi erau interzise de regim. Un lucru este cert, regimul președintelui independentist Djokhar Dudaev nu a fost unul care să se sprijine pe mișcarea salafistă. Regimul Dudaev a fost unul naționalist cecen, adevărat, nu unul laic, pe model Kemal Atatürk, ci unul musulman, dar unul pentru care salafismul era o ideologie străină.

Regimul Dudaev a fost un regim sprijinit pe islamul sufi al frăției Kunta-hagi Qadiriyah, de care țin și azi 60% din locuitorii Ceceniei. Lucrurile vor avea chiar un anumit tragism al lor și ele explică foarte bine evoluțiile politice din Cecenia, cu implicații până în ziua de azi. În concret, tatăl actualului lider cecen pro-rus Ramzan Kadîrov, Akhmat Kadîrov, a fost muftiul Ceceniei pe vremea președintelui independentist Dudaev, iar în această calitate l-a ajutat politic pe acesta în lupta înpotriva Rusiei, prin declararea "jihadului". Akhmat Kadîrov era si el membru al branșei Kunta-hagi al Frăției sufi Qadiriyah.

După cum am arătat, în perioada 1997-1999, salafiștii devin tot mai puternici în Cecenia, iar asta va duce la persecutarea muftiului sufi Akhmat Kadîrov. Lucrurile vor degenera, iar salafiștii vor încerca să îl asasineze pe muftiu.

În aceste condiții, Akhmat Kadîrov, tatăl actualului lider pro-rus al Ceceniei, va părăsi orasul Groznîi, refugiindu-se în localitatea natală, Tsentoroy (azi Akhmat-Yurt), într-o zonă muntoasă, la S-E de Gudermes. Exact această ostilitate a salafiștilor față de Akhmat Kadîrov l-a făcut pe acesta să treacă de partea rușilor. O practică des întâlnită și cu tradiție printre liderii muntenilor nord-caucazieni, prinși într-un păienjeniș al rivalităților și al vendetelor locale (în acest sens a se vedea nuvela Hagi Murad a lui Lev Tolstoi).

Iată motivul pentru care Ramzan Kadîrov îi urăște azi atât de mult pe salafiștii ichkerieni, cei care până la urmă au reușit să îi omoare tatăl și care caută azi să îl omoare și pe el.

Revenind la Daghestan, și aici majoritatea populației ține de islamul sunit, de madhab-ul shafi și de una dintre cele patru Frății ("tariqat") sufi, Naqshbandiyah, Shaziliyah,  Jazuliyah și amintita Qadiriyah. Și în Daghestan, precum în Cecenia, societatea islamică suferă fractura dihotomiei sufi-salafi. Salafismul (islamul fundamentalist) din Daghestan are, încă din anii '80, două orientări, una moderată și alta radicală. Această a doua orientare, radicală, este cunoscută în Caucazul de Nord drept "wahhabită" și se bucură de o excelentă organizare în Daghestan, într-o entitate ce se numește pe sine "Muslim Ja'amat", ceea ce se traduce prin sintagma universalistă "Comunitatea Musulmană". Liderul ei, Bagauddin Muhammed, etnic khvarșin, proclamat "emir al credincioșilor" (importantă titulatura, căci emirul poate declara jihadul), a declarat în 1997, asta spre a înțelege direcția salafismului "wahhabi" daghestanez, că "Muslim Ja'amat" nu recunoaște nicio frontieră statală sau geografică și că scopul ultim este acela ca întreaga putere să ajungă în mâinile lui Allah.

E adevărat, aceste declarații sunt oarecum ilogice, întrucât și în viziunea islamică, precum în cea creștină, Dumnezeu este văzut ca atotputernic, însă ele sunt importante spre a fi analizate ca semnificație politică. Spuse fiind toate acestea, iată cum principala pârghie a intervenționismului occidental în Caucazul rus, omogenitatea sunită este relativizată în Daghestan, precum în Cecenia, de dihotomia dintre islamul mistic sufi și islamul radical salafi.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, chiar și în cazul Ceceniei, (re)apariția wahhabismului în regiune a fost de mare ajutor Rusiei, căci numeroase facțiuni ce urmau Frățiile sufi au abandonat cauza independentistă. Exact salafismul și ostilitatea lui față de sufism este motivul ce explică prietenia dintre Vladimir Putin și Ramzan Kadîrov.

Avocatul Dan Grunea este membru al Baroului din Cluj și ne face onoarea să se alăture începând de azi echipei de publiciști-comentatori ai ActiveNews. Îi urăm bun venit!