„Bă, fraților, am stat aseară să citesc și io cărțile lu' ăsta, Cărtărescu... și sincer vă zic, m-a luat cu amețeală gravă. Păi, bă băiatule, da' tu scrii acolo cuvinte de-alea încîlcite, metafore peste metafore, de nu mai înțelege omu' nimic! Păi, cine te înțelege, bă, cu Nostalgia aia a ta, cu orbitori și solenoizi? Cine să stea, frate, să citească 50 de pagini despre un vis cu o insectă care se transformă în tramvai?! Eu dacă vreau să citesc despre vise, îmi scriu io singur versurile mele, că-s mai clare, mai directe, din viață, din stradă, nu filozofeli d-alea de elită ruptă de realitate. Și mai zice lumea că e mare artist, că e poet mare, că a fost și la Nobel. Ce Nobel, frate?! Să vină să asculte un refren de-al meu, să vadă ce-i aia poezie pe simțire, din suflet, cu viață reală, cu durere, cu paharul în mână și dușmanii pe cap! Nu cu fluturi prin buric și vise psihedelice! Cărțile lui? Foc cu ele, frate! Direct în sobă. Mai bine ascultați Dani Mocanu, că măcar eu spun adevărul în față, nu abureli cu universuri paralele și copilării cu visuri.” (Dani Mocanu)

”Opera lui Mircea Cărtărescu, deși celebrată pentru ambiția sa stilistică, suferă de o excesivă autocomplacere și de o tendință spre barocul literar care alienează cititorul. Romane precum Orbitor sau Solenoid se pierd în digresiuni narcisiste și în simbolism opac, sacrificînd coerența narativă pentru un intelectualism pretențios. Poezia sa, deși densă, pare adesea prinsă în capcana propriilor imagini, lipsindu-i accesibilitatea emoțională. Cărtărescu confundă profunzimea cu acumularea exhaustivă, rezultînd o operă care, deși impresionantă tehnic, devine un exercițiu de ermetism elitist, îndepărtat de pulsul autentic al literaturii universale”. (Tzancă Uraganu) 

Pamflet de Bogdan Tiberiu Iacob