„Teatrul te răsplătește generos. Eu m-am oprit definitiv la teatru și nu aș schimba acest lucru. În această meserie cred în buna-credință a actorului, în cinste, în neminciună.

„Îmi pare paradoxal. Meseria noastră este a făcăturii, a minciunii, dar trebuie să existe un adevăr, o credință, o sinceritate pe care publicul o caută și o cercetează fără greș.

„Tot ce este impostură ușoară sau violentă, publicul o resimte oricât de senzațional ar fi efectul măiestriei actoricești. Refuz impostura și o simt ca spectator, pentru că sunt și un foarte bun spectator de teatru.

„Mi-e groază de ce viață grea îi așteaptă acum pe actorii tineri. Scena este teribil de crudă și de nemiloasă și arată toate defectele de caracter ale actorului.

„Trebuie să ai grijă să fii cât mai curat, cât mai sincer, cât mai adevarat, pentru că scena e crudă și te trădează”, mărturisea actrița Irina Petrescu într-un interviu acordat Jurnalului Național în 2006.

Reciteam acum și mă gândeam că au trecut 17 ani de atunci și nu s-a schimbat mare lucru în ceea ce-i privește pe tinerii actori.

Nu cunosc bucurie mai mare ca aceea de a fi cunoscut-o, de a fi stat de vorbă, de a mă fi lăsat atinsă de vorba-i caldă, de blândețea de om trecut prin durere.

Îmi voi aminti mereu de mesajele sale elegante, inteligente, care îmi ridicau ființa până la cer. Pentru mine Irina Petrescu rămâne etalonul după care am încercat să mă ghidez, modelul meu din toate punctele de vedere.

Există o scenă din filmul „O lumină la etajul X”, regia Malvina Urșianu, pe care o revăd mereu cu ochii minții. După cinci ani de detenție, pe motiv de „sabotaj economic”, Maria Dinu (Irina Petrescu) este eliberată dintr-un penitenciar și repartizată într-o apartament de la etajul zece al unui bloc nou complet nelocuit.

Liberă, dar singură, este nevoită să-și regăsească locul, rostul, să-și recupereze prietenii și postul de la muncă. În finalul filmului, femeia vede un copil în drumul său și cu o forță de care nu o credeai capabilă ridică acea comoară neprețuită în aer învârtind-o, știind că speranța nu este pierdută.

Așa mi-o voi aminti mereu... În 2012 am stat de vorbă pentru ultima oară cu Irina Petrescu, fericită că găsise răgazul acesta ca să pot scrie un material pentru ziua sa de naștere. Nu era un an ușor cel prin care tocmai trecuse. Pierduse unul după altul prieteni, colegi.

Și dacă este ceva ce nu pot uita este bucuria molipsitoare cu care m-a sunat de ziua sa ca să-mi mulțumească. Nimic nu va egala vreodată sentimentul pe care le-am avut în acea dimineață de iunie. Mi se părea că Dumnezeu mă binecuvântase. Ce mi-a spus atunci Irina Petrescu a rămas scris negru pe alb în ziar și este la fel de valabil și acum, când actrița nu se mai află printre noi.

Vestea dispariției ei mi-a tulburat existența. Știți însă ce m-a durut mai tare? Faptul că eu plângeam, sfâșiată de durere, iar cineva din noua gardă a presei mă întreba cu o seninătate pe care o pot atribui doar prostiei: 

„Dar cine e dragă Irina asta Petrescu de plângi pentru ea?”

Pentru mine Irina Petrescu înseamnă profesionalism, decență, rafinament, eleganță, bun simț. Nu cred că voi mai întâlni pe altcineva ca domnia sa, într-atât de profund unic mărturisesc că este acest spirit care a purtat acest nume frumos.

Pentru această întâlnire întotdeauna, în fiecare 19 iunie, voi găsi de cuviință să spun Mulțumesc! Astăzi i-aș fi spus La mulți ani!