ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


După ce ne-a tras o sperietură groaznică acum câteva săptămâni, când s-a umplut Internetul de știrea (cică falsă) că ar fi fost internat de urgență la spital ori chiar că ar fi murit, Klaus Schwab, șeful Forumului Economic Mondial (World Economic Forum – WEF) revine pe prima pagină a presei mondiale.

În concret, lumea bâzâie de faptul că Schwab a făcut un pas în față ca să spună că face un pas în spate. Nu o să mai fie el președintele executiv al WEF.

Ce înseamnă această mutare nu e clar, dar, citind anunțul, mi l-am imaginat pe Schwab prăbușindu-se în lacrimi pe birou, cam ca Chaplin după ce i se sparge balonul în Marele Dictator, jignit să constate că reacția omenirii la farsa cu trecerea lui în neființă, fie ea și numai iminentă, n-a fost tocmai una de jale inconsolabilă.

Mic joc de glezne

De altfel, nu este exclus ca unul dintre motivele pentru care Schwab se dă un pic după perdea, îmbufnat, să fie chiar antipatia enormă pe care persoana lui pare s-o trezească nedezmințit în mase.

Cu el la cârmă, șansele de a convinge lumea că WEF nu este clica malefică a unui Ernst Stavro Blofeld, cu care Schwab a fost nu o dată comparat, sunt, practic, jalnice (vezi aici o opinie similară).

După ce, ani de zile, WEF s-a arătat obsesiv preocupată de riscul unor revolte populare, proteste, mișcări de rezistență, tema centrală a summit-ului de la Davos în 2024 a fost „Rebuilding Trust” - refacerea încrederii populației în instituții - adică, în principal, în acele instituții locale sau internaționale și în acei lideri care merg an de an la Davos să ia lumină de la WEF.

Pentru că, așa cum comenta, frustrat, un participant de seamă la acel summit, „problema cu lumea democratică este că, dacă o faci [dacă încerci să implementezi agenda WEF], probabil n-ai să mai fi ales în funcție vreodată”.

Față cu reacțiunea, Schwab însuși spunea că atâta ostilitate (un val „fără precedent”) nu face decât să irosească „energii umane care ar fi, altminteri, canalizate spre modelarea unui viitor mai bun”, motiv pentru care agenda WEF pe 2024 trebuie să aibă în centrul ei „refacerea încrederii reciproce între indivizi și națiuni”.

Îmi place că admite că nici „indivizii” nu au încredere în popoare, nu doar invers; trebuie să fie foarte neliniștitor, mai ales când ești foarte puțini.

Sigur că, în opinia WEF și Asociații („Homo Davos” – sau „the Davos Man”, cum le-a zis Samuel Huntington), această ostilitate endemică și profund supărătoare este urmarea „dezinformării” online, a faptului că n-a avut toată lumea acces instant la așa-zisele vaccinuri anticovidiste și a efectelor devastatoare ale „schimbării climatice”.

Crize peste crize. Răspunsul popular, rostit, acum câțiva ani, de un grup de protestatari la Davos, este: „Criza sunteți voi!”

Regele nu a murit și nici nu se transformă

Așadar, Schwab părăsește poziția de președinte executiv al WEF. Poate fi o victorie pentru cei care îi cereau de multă vreme să o facă.

Mult mai probabil, însă, el va rămâne la cârma organizației până la realul deces, schimbându-și doar formal funcția.

Un recent articol reda comentariile obidite ale unor membri ai organizației, care îl acuzau pe Schwab că se comportă ca un „monarh” sau un „papă” și că „se crede Dumnezeu”.

Apropo de monarhi, în același articol se comenta că WEF este o afacere de familie; cei doi copii ai lui Schwab, Nicole și Olivier, ocupă funcții înalte în organizație, iar soția lui, Hilde, prezidează o fundație și ceremonia de acordare a premiilor la Davos (ceea ce, potrivit recentului anunț, va continua să facă și după această pretinsă retragere a soțului).

Potrivit actelor constitutive ale WEF, Schwab este cel care își va desemna succesorul. Dar Marele Lider refuză, deocamdată, să o facă.

Printre potențialii candidați ale căror nume s-au vehiculat până acum ar fi copiii lui Schwab, Christine Lagarde (care declara la Davos, în 2024, că, în caz că Trump câștigă alegerile în SUA, „cea mai bună defensivă pentru noi este atacul” – cine sunt „noi” nu se specifică; probabil, „ei”) și, mai ales, Borge Brende, care, după ce a fost președinte al Comisiei ONU pentru (cum altfel) Dezvoltare Sustenabilă, s-a angajat la WEF în 2008 și - cu excepția câtorva perioade de întrerupere, în care a fost repede ministru de externe și ministrul mediului în Norvegia - acolo a rămas, devenind președintele WEF în 2017.

Surprizele s-au afișat deja

Dar cea mai importantă parte a anunțului lui Schwab este că WEF se va transforma, de-aci înainte, în „principala instituție globală pentru cooperarea public-privat”.

O afirmație pe cât de grandioasă, pe atât de înșelătoare, având în vedere că WEF este, deja, principala organizație pentru cooperarea public-privat din lume, câtă vreme a încheiat un „parteneriat strategic” cu ONU în 2019.

Acordul-cadru care oficializează acest „parteneriat strategic” a fost publicat cu mare mândrie de WEF, dar nu și de ONU, întrucât știrea acestui mariaj incestuos în care-am fost târâți cu toții a stârnit valuri de proteste și de condamnări.

La inițiativa FIAN International, sute de organizații ternaționale au denunțat alianța printr-oscrisoare deschisă, în care afirmau că aceasta „delegitimează Națiunile Unite și slăbește rolul statelor în procesul de luare a deciziilor la nivel global” și îi cereau Secretarului General al ONU, Antonio Guterres, să denunțe imediat acordul.

Unul dintre principalii organizatori ai acestui protest colectiv, Gonzalo Berrón de la Transnational Institute, afirma:

„Această înțelegere între ONU și WEF vine să oficializeze capturarea ONU de către corporații, o mișcare deosebit de îngrijorătoare. Ea împinge periculos lumea către o guvernanță globală privatizată, nedemocratică.”

Harris Gleckman, fost oficial ONU, declara, în același context:

„Liderii corporatiști de la Davos au dat o mare lovitură cu acest aranjament strategic, dar ce oferă el ONU și comunității internaționale? Nu face decât să dea celor mai controversate corporații un acces fără precedent în inima ONU, și asta fără să fi fost discutat cum trebuie de țările membre ONU și cu atât mai puțin cu publicul larg.”

Într-un articol, același Gleckman comenta că acordul dintre WEF și ONU „în primul rând, ocolește procesul de verificare la nivel inter-guvernamental; în al doilea rând, ridică ideologia multistakeholder [revin la acest subiect mai jos] la rangul de soluție pentru problemele curente ale sistemului multilateral; și, în al treilea rând, parteneriatele multistakeholder care se propun nu sunt guvernate de niciun sistem democratic formal. Dacă era atât de convins de înțelepciunea acestui mariaj între ONU și WEF, Secretarul General ar fi putut supune proiectul de Acord aprobării statelor membre. În loc să facă asta, Secretarul General s-a unit cu WEF declarând, practic, că grupurile multistakeholder, fără nicio supraveghere interguvernamentală formală, constituie un sistem de guvernanță mai bun decât sistemul o țară – un vot”.

Altfel spus, prin încheierea parteneriatului strategic cu WEF, ONU s-a transformat, deja, fără votul statelor membre, într-un parteneriat public-privat global, în care deciziile guvernelor pot fi secundare față de cele luate la nivelul parteneriatelor „multistakeholder”, în care rolul central îl joacă marile corporații.

De unde rezultă, cum spuneam, că WEF este, deja „cea mai importantă instituție globală de parteneriat public privat”; Schwab nu face acum decât să-i anunțe și pe cei care nu și-au dat încă seama.

Unele părți mai interesate decât altele

Stakeholder capitalism” (unde „stakeholders” s-ar traduce prin „părți interesate”) este un concept pe care Klaus Schwab îl vântură obsesiv de câteva decade și susține că l-a inventat chiar el (ceea ce înțeleg că nu e adevărat; conceptul ar fi apărut în 1932).

În esență, ideea ar fi o transformarea a capitalismului global astfel încât corporațiile să nu se mai concentreze doar pe profiturile acționarilor (ca în „shareholder capitalism”), ci să devină adevărați custozi ai societății, creând valoare pentru clienți, furnizori, angajați, comunități și alte „părți interesate”.

Metoda de implementare a acestui nou tip de capitalism este prin parteneriate „multistakeholder”, care reunesc sectorul privat, guvernele și societatea civilă în toate domeniile guvernanței globale.

Planul a fost inițial descris într-un raport WEF intitulat Global Redesign Initiative (2010), de unde aflăm că, în această încrengătură de „părți interesate”, „vocea guvernului va fi una dintre multele, fără să aibă întotdeauna ultimul cuvânt”.

Reamintesc că, în parteneriatele public-privat pe care vrea să le păstorească suprem de-acum încolo WEF, partea numită „public” sunt guvernele – care reprezintă, cel puțin teoretic, cetățenii, care gestionează averea națională pentru cetățeni, care colectează taxe de la cetățeni și asupra cărora cetățenii au, cât de cât, prin legislațiile naționale, câteva pârghii de control, dar sunt reduse acum de WEF la statut de jucător oarecare, dacă nu chiar simplu chibiț, pe scena globală.

Ceea ce rezultă și din faptul că Secretarul General ONU nici măcar nu s-a obosit să supună împreunarea cu WEF dezbaterii statelor membre.

Partea „privat” din aceste parteneriate e formată din corporații și „societatea civilă”  - care, oricum, nu reprezintă, când contează, decât anumiți cetățeni, bine selectați și antrenați în prealabil.

E suficient să ne uităm la lista „părților interesate” non-guvernamentale prezente la întrunirile de la Davos ca să înțelegem despre ce e vorba.

Harris Gleckman descria aceste parteneriate „multistakeholder” ca grupuri care nu sunt supuse niciunei forme de control democratic și constau din acționari privați (marile corporații) care „își recrutează prietenii din guverne, din societatea civilă și de prin universități să li se alăture pentru soluționarea problemelor globale”.

Domenii de acțiune

Același raport WEF privind „inițiativa de reproiectare globală”  ne enumeră și domeniile în care ar urma să acționeze aceste parteneriate în care corporațiile dețin pâinea și cuțitul.

Au o grămadă de treabă; ne așteaptă un deluviu de prezentări în Power Point, „sinergii”, „reziliență”, „ESG”, „cetățeni globali”, „sustenabilitate” și alte atrocități lingvistice.

Printre domeniile în care, de-acum încolo, corporațiile vor fi „custozii” lumii, sub coordonarea atentă a WEF, găsim: sisteme de educație, religie, viitorul divertismentului, inegalitatea dintre sexe, „valori”, bunăstarea copiilor, progresul societății, viitorul guvernelor, sistemul de drept internațional, „lideri civici”, comerț, dezvoltare economică, fluxuri de investiții, sistemul monetar internațional, domeniul muncii și protecției sociale, riscuri catastrofale, progres tehnologic, securitatea energetică, viitorul Internetului, asistența umanitară, contrabandă, creșterea populației, boli cronice, securitate alimentară, sisteme globale de sănătate, drepturile omului, terorism, arme de ucidere în masă, transporturi, consum sustenabil, energie sustenabilă, refacerea oceanelor, mobilitate urbană etc. etc. etc.

Dacă lipsește ceva din această tomografie a vieții pe planetă, sigur va fi găsit undeva, în cele peste 600 de pagini ale raportului.

Potrivit „parteneriatul strategic” încheiat de WEF cu ONU, cele două organizații ar urma să coopereze pentru accelerarea „dezvoltării sustenabile” în domeniile schimbării climatice, sănătății, cooperării digitale, egalității de gen și educației (asta lăsând la o parte uber-importanta finanțare).

Dacă vi se pare modest, comparativ cu ambițiile raportului din 2010, e suficient să ne uităm puțin la Agenda 2030, inclusiv în forma ei accelerată (vezi aici), ca să ne dăm seama că, folosind ca instrument de extrapolare „schimbarea climatică”, aceste șase domenii pot ajunge să acopere toate ariile mai sus enumerate.

Crize catalizatoare

Ce a ajutat WEF să sară de la o deja prea ambițioasă „inițiativă de reproiectare globală” (lansată în 2010, după criza financiară) la Marea Resetare și cuplarea oficială cu ONU au fost „schimbarea climatică” și, desigur, „criza Covid-19”.

Schwab se aștepta de mult la o pandemie globală, în ideea că astfel de episoade pot accelera schimbarea la nivelul societății; de fapt, impacientat, nici nu a mai așteptat să apară o pandemie, ci a creat el una pentru o simulare live, ca să pregătească „publicul și liderii din domeniul privat”.

Trebuie să fi fost o clarviziune, ceva, pentru că evenimentul lui virtual (organizat în colaborare cu inexpugnabilul Bill Gates, prin extensiile sale filantropice, și cunoscut caEvent 201) a avut loc pe 18 octombrie 2019, iar, pe 30 ianuarie 2020 -  la doar câteva luni distanță, după ce și-a luat oamenii vacanțele de iarnă - OMS declara deja izbucnirea unei urgențe de sănătate la nivel internațional, transformată în pandemie la 11 martie 2020.

Dată la care „parteneriatul strategic” cu ONU pentru relansarea Agendei 2030 în versiune turbo (încheiat în iunie 2019) nu împlinise încă un an de zile. Asta înseamnă geniu, viziune.

Pe 12 octombrie 2020, la un an de la pandemia simulată, Schwab spunea, într-un articol:

„De la sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial, niciun alt eveniment nu a avut un impact global mai profund decât COVID-19...

„Singurul răspuns acceptabil la o asemenea criză este să punem în operă Marea Resetare a economiei, politicilor și societăților noastre...

„Resetarea de care avem nevoie nu este o revoluție sau îmbrățișarea vreunei noi ideologii. Mai degrabă, trebuie văzută ca un pas pragmatic către o lume mai rezistentă [„rezilientă”], mai unită, mai sustenabilă.

„Unii dintre pilonii sistemului global vor trebui înlocuiți, alții reperați sau întăriți. Nu e nevoie de nimic mai mult – sau mai puțin – pentru a realiza progresul, prosperitatea și sănătatea pentru toți”.

Acum, dacă tot ne-a măritat ONU cu dânsul, iar el se anunță a fi genul obsedat de control, să-l examinăm un pic mai îndeaproape pe „partenerul strategic” Klaus Schwab.

Tradiții de elită

Ca primă constatare, el este megaloman, dar nu original. Lansarea unui „mare” (lui Klaus îi plac chestiile mari) proiect de răsturnare globală cu ocazia unei crize nu e deloc ceva inedit.

Liga Națiunilor și ONU s-au format și ele ca răspuns la crize, în speță, cele două războaie mondiale.

Cu ambele prilejuri, elitele financiare, politice și intelectuale s-au mobilizat, cu mai mult sau mai puțin succes, să reseteze lumea, cu agende care au multe în comun cu cea de azi (reducerea, dacă nu chiar abolirea suveranității naționale, guvern global într-o formă sau alta, control demografic, „educarea” populației în spiritul concepției despre lume a elitelor dominante, etc.).

Pentru a alege doar o figură din vasta galerie, H.G. Wells, marele futurist, utopist și eugenist (care a contribuit câteva texte la formarea Ligii Națiunilor) milita, la finalul Primului Război Mondial, pentru o soluție non-statală de guvernanță internațională; lumea, reorganizată ca un stat global, trebuia condusă de un grup de indivizi luminați, uniți de o viziune comună despre viitor. N-a fost să fie.

Dezamăgit de Liga Națiunilor, Wells și-a formulat mai clar ideile în 1928, în The Open Conspiracy,  în care prevedea cum, urmare progresului științific, „printre indivizii educați și influenți” urma să apară o viziune comună despre o lume „unificată politic, social și economic” -„la început, ca o organizație asumată de bărbați inteligenți și, foarte probabil, în unele cazuri, bogați... care va ignora cu bună știință aparatul de control politic existent sau îl va folosi doar incidental ca instrument în a-și atinge scopurile... începând să se comporte ca un Stat... un soi de Societate Secretă la vedere... o francmasonerie informală și deschisă. Ei vor influența și vor controla aparatul guvernelor oficiale în diferite feluri”.

De-a dreptul profetic, Wells; iar Schwab, care umblă acum cu conspirația la vedere, de mână cu prietena lui, ONU - deloc original.

După Cel de-al Doilea Război Mondial, ONU adopta Declarația Universală a Drepturilor Omului pornind de la un alt text al lui H.G. Wells, The Rights of Man (1940).

Avem în această solemnă Declarație tot ce trebuie, cu precizarea esențială, la Articolul 29 alin. 3, că „Aceste drepturi și libertăți nu pot fi în niciun caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite”.

Care scopuri și principii includ, acum, Agenda 2030 și, de când cu măritișul, Marea Resetare schwabiană.

Printre marii arhitecți ai ONU a fost și Julian Huxley, alt mare intelectual și eugenist (în cazul lui, chiar președinte al Societății Eugenice britanice), care a profitat și el de criză ca să-și disemineze ideile în documentul fondator al UNESCO.

Lăsând la o parte sfaturile lui despre eugenia viitorului, procesarea minții populației și guvernul mondial, Huxley propunea și o nouă filosofie globală:

World Evolutionary Humanism(umanismul evolutiv global), „un umanism științific mondial, cu anvergură globală și o sorginte evoluționistă”.

Că nici Harari nu a apărut din neant.

Mai departe, explica Huxley:

„Această abordare evolutivă oferă o legătură între științele naturale și istoria umană; ea ne învață că este nevoie să gândim în termeni dinamici... ne arată... originea și rădăcinile biologice ale valorilor umane.. și este indispensabilă pentru a ne permite să alegem... direcții, activități și metode”.

ONU și WEF au ales aceste „direcții, activități și metode”, puse cap la cap sub pălăria Agendei 2030/Marii Resetări, în care omului i se acordă același statut ontologic cu macacul.

Odată coborâți la acest nivel, singura noastră șansă, ni se spune, este manipulare genetică și/sau împreunarea cu mașina.

De altfel, tot Julian Huxley este creditat de istorici cu camuflarea eugeniei sub eticheta de„genetică umană” și el este unul dintre părinții fondatori ai transumanismului.

Salvarea climei: noua religie după Klaus Schwab

Înainte de covid, dar și după covid, mai există, totuși, o chestie care se umflă și se tot umflă, devenind un bun pretext de deformare a lumii, și anume „schimbarea climatică” – ajunsă și aceasta, acum, în stadiul de „urgență”.

Aici îl descoperim pe partenerul Klaus ca profet apocaliptic dar și (pe sistem 2 în 1), mare salvator corporatist și spiritual.

În ultima lui producție literară, intitulată, incredibil, „Marele Scenariu” (The Great Narrative, 2022), Schwab amenință la fiecare pas cu „catastrofa climatică”. E „ultima noastră șansă”; „am intrat în decada decisivă a viitorului omenirii pe Pământ”; „urgență planetară”, „cataclism” etc. etc.  Apocalipsa după Klaus Schwab.

Și nu zic aiurea vorbă mare, pentru că, pentru Schwab, „schimbarea climatică” are dimensiunile unei noi religii, care necesită o nouă structură a „moralității și valorilor” pe pământ:

„Când seturile de valori sunt divergente, așa cum, cu siguranță, sunt, un posibil remediu este acela de a identifica și a ne concentra pe acele valori particulare care converg în jurul unor probleme de interes vital pentru umanitate în întregul ei, indiferent de cultură, naționalitate și norme sociale.

Degradarea mediului și schimbarea climatică ar putea fi o sursă pentru un astfel de punct comun, pentru că sunt cu adevărat globale și reprezintă o amenințare atât de uriașă pentru noi toți”.

(Parcă citează Clubul de la Roma).

Julian Huxley a zis-o și el (în Religion without Revelation, 1927), dar ceva mai pe șleau, că erau alte vremuri:

„O religie este, în esență, o atitudine față de lume în ansamblul ei. Ca atare, evoluționismul, de exemplu, se poate dovedi un principiu la fel de puternic de coordonare a credințelor și speranțelor oamenilor cum a fost, în trecut, Dumnezeu”.

Mai târziu, Huxley își muta sacoșele spirituale în templul transumanismului (atât de drag și inimii lui Schwab):

„Se cere o politică concertată care să împiedice valul actual de creștere a populației, care amenință să ne înece și să ne distrugă șansele pentru un viitor mai bun...

„Specia umană poate, dacă vrea, să se depășească pe sine – și nu sporadic, un individ aici... unul acolo... ci în întregul ei, ca umanitate.

„Avem nevoie de un nume pentru această nouă credință. Poate transumanism e un nume potrivit...”

Dar, mai aproape de Schwab, să-l pomenim pe cel care, după propriile lui declarații, i-a fost mentor: Maurice Strong – unul dintre fondatorii WEF, membru al Clubului de la Roma, Secretar General Adjunct al ONU, Secretar General al primei conferințe ONU pe teme climatice (Stockholm, 1972) și al Conferinței de la Rio din 1992 (Earth Summit) etc. etc. - dar și personaj central în mari scandaluri de corupție.

Rolul lui Strong în lansarea conceptului de „criză climatică” nu poate fi supraestimat. Încă de la primul summit pe teme de mediu (Stockholm, 1972), el avertiza despre„încălzirea globală, devastarea pădurilor, pierderea biodiversității, poluarea oceanelor și bomba cu ceas care este creșterea demografică”.

După Conferința de la Rio, Strong a elaborat (împreună cu Mihail Gorbaciov, alt mare îngrijorat de mediu și suprapopulare), Earth Charter, un document care ar vrea să devină tratat mondial de protecția mediului și care ne anunță că avem de ales: ori cataclism, ori facem un parteneriat global atotcuprinzător, având în vedere că „provocările noastre la nivel de mediu, economice, politice, sociale și spirituale sunt interconectate”.

Adică un globalism panteist (vezi aici și aici).

Dacă mai aveți îndoieli, Strong ne lămurește:

„Adevăratul țel al Earth Charter este să devină precum Cele Zece Porunci... un simbol al aspirațiilor și obligațiilor asumate de oameni peste tot în lume”.

Earth Charter (documentul în sine) este păstrat în ceva care se cheamă „Chivotul Speranței” (Ark of Hope), cutie pictată care a fost plimbată ceremonios, în alai, o vreme și depusă la ONU în ianuarie-februarie 2002.

O mică muscă-n tortul mirilor

Deci Klaus este vizionar și vrea schimbare planetară. Vede departe, dincolo de orizontul bunului simț și al realității. Știe drumul, nu se lasă intimidat de crizele care explodează pretutindeni ca floricelele de porumb la microunde. Dărâmă piloni, construiește alții. Graseiază furtunos. Face agende pentru tot ce mișcă, ba chiar și pentru materia moartă. Ne vrea pauperizați, dar fericiți. Ne vrea mâncând gândaci. Invită șamani la Davos. Totul la el e Mare – ca în Marele Salt Înainte al lui Mao, ca în Alexandru cel Mare. Iar pedigriul lui ideologic este lesne de identificat.

Fie la el acolo, am fi spus, dacă nu-l lua ONU de „partener strategic”. Însă l-a luat, și-atunci trebuie să ne întrebăm: dar cine e, totuși, acest Klaus Schwab?

Sau, așa cum nota, salutar, un participant la sesiunea Davos din 2024:

„Problema de bază la Davos este legitimitatea. Ce soi de legitimitate este asta, când oamenii sunt invitați aici în nume personal și ajung să ia decizii pentru tot restul lumii?”.

Răspuns: păi nu e.

Klaus Schwab este doar șeful – și ăla în retragere – al unui ONG de familie din Elveția. Ca atâția alți iluminați înaintea lui, se simte împuternicit să-și pună în operă viziunile planetare de convingerea, de sine dezvoltată, că el este un geniu.

Așa cum cred despre ei înșiși și mulți dintre cei care îl finanțează. Pentru motive pe care nu putem decât să le bănuim, ONU s-a gândit să scurtcircuiteze procesul democratic și să reformeze sistemul multilateral, dând mâna cu elitele private geniale peste capul statelor membre și al nostru, al tuturor.

Și-atunci, citez dintr-un raport al uneia dintre comisiile de anchetă organizate de Congresul american în prima jumătate a secolului trecut pentru anchetarea activității marilor fundații, care constata „dezgustătoarea aroganță a celor care își permit să impună norme culturale asupra societății fără niciun alt temei decât succesul lor pecuniar”.

Zic asta în caz că se gândește vreo autoritate legitimă să cerceteze lucrurile și, dacă nu constată că mariajul este nul, să se ocupe de divorț.