Nu a plâns poporul nostru niciodată atât de adânc, niciodată atât de mult.

Lacrimile românilor sunt un dar, o bucurie a liniștii și a regăsirii.

Atât de umilit și de blamat, poporul nostru și-a înghițit de rușine lacrimile, a plâns prin ploi, in bejenii, să nu fie văzut, a plâns in pernă, a plâns noaptea să nu-l audă pruncii.

Acum, lacrimile românilor sunt un dar, se împletesc, pentru că ei știu cine sunt, au conștiința valorii și nobleții lor creștine, sfânta lor moștenire de la părinți și bunici, din apa botezului și Sfânta Aghiazma.

Plâng românii, plâng doinit, plânge nobilul nostru neam, așa se identifică sufletele lor, prin lacrimile care le spală ochii și sufletele, nu se mai ascund.

Cine nu cunoaște și nu simte sufletul românesc, pierde un moment unic. Un înălțător moment al istoriei.

Când vine din inimă, darul lacrimilor este un dialog nevăzut cu Dumnezeu, plânsul colectiv este o rugă mută, un fel de a spune: "te văd, simt și eu ce simți tu".

Este ceva profund românesc în felul în care trăiește neamul românesc timpul astral : cu lacrimi, cu doină, cu un soi de durere care vine din adânc.

Românii nu au ales un om care sa i reprezinte, ei au ales un destin printre lacrimi, jelind, așteptând o minune.

Jalea lor este muzica unor vechi emoții, o cicatrice comună care vine dintr-o istorie în care rar au simțit că sunt reprezentați cu adevărat și ascultați.

Votul lor a fost un acatist, o pomenire, o rugăciune în care au trimis o lacrimă către Dumnezeu.

Plânsul, doinirea, tânguiala de la urne sau din stradă au fost o formă de a spune: "mi-e dor de o țară care să mă vadă și pe mine". Lacrima lor este o formă de catharsis.

După atâta așteptare, suferința, umilința, speranța se amestecă inevitabil cu teama. Este o frică de crede prea tare dar este și multă speranță.

De-aia plâng vlahii.

Nu doar pentru ce este, ci pentru ce ar putea fi și nu a fost încă.

În tot acest timp afectiv, românii au continuat să manifeste emoții profunde.

Plânsul doinit a devenit simbolul unei națiuni care își caută calea și nutrește un viitor mai bun, după inima lor.

Plâng românii, plâng, unii de neputință, alții de furie, alții de dor.

Treizeci și cinci de ani au traversat deșertul, au plecat sa-și caute patria lor ideală în care să fie stăpâni, nu slugi. Ei au în inima lor o Românie care sa nu-i mai gonească, să nu-i mai mintă și să nu-i mai împartă. Au dus crucea cu demnitate pe drumul Golgotei, doinind.

Lacrimile lor nu au fost un semn de slăbiciune sau disperare, ele sunt o formă de recunoaștere  a fraților care simt , suferă și speră.

În plânsul lor, românii se recunosc, oameni simpli dar cu suflet mare, care au fost mințiți dar nu și-au pierdut inima.

Nu este puțin lucru, într-o lume tot mai fragmentată, ei se unesc, paradoxal, prin durere.

Darul lacrimilor sunt un act liturgic.

În tradiția creștin ortodoxă, darul lacrimilor este văzut ca o binecuvântare, semnul unei inimi vii, care nu s-a împietrit. Așa sunt vlahii.

Darul lacrimilor este o lucrare tainică a harului, o curățire a inimii, o formă de rugăciune care nu are nevoie de cuvinte.

Nu toate lacrimile sunt egale: există lacrimi de durere, de pocăință, de dor, dar și de recunoștință tăcută. Când lacrimile vin din adâncul inimii ele devin un dialog nevăzut cu Dumnezeu.

Părinții pustiei spuneau că plânsul este mai mult decât o rugăciune rostită, pentru că este sincer și neîntrerupt.

Sfântul Ioan Scărarul scria în "Scara Raiului" că "lacrimile după Dumnezeu sunt mai presus de orice vorbire". Ele spală sufletul, aduc lumină și transformă durerea în speranță.

Ce sunt lacrimile altceva decât luciri sofianice pe obrajii fiilor și fiicelor Domnului.

Când românii plâng atunci când își aleg un destin comun, nu este doar un gest politic, este un act adânc de pocăință colectivă, un strigăt mut pentru o viață dreaptă, pentru un Adevăr care  sa-i adune nu să-i risipească.

Plânsul a devenit o liturghie a străzii, in care nu se aud predici dar se simt sufletele.

Lucian Blaga, poetul care a ridicat inimile românilor din humă, spunea atât de frumos:

"Lacrimile sunt sângele sufletului".

Atât.

Despre asta este vorba.