Până nu de mult, imboldul de a raționa, de a căuta legături și de a căuta în spatele aparențelor era o trăsătură a ființelor umane. În ultimii ani, însă, ea pare să fi fost aneantizată.

Un editorial tulburător de Todd Hayen de la Off-Guardian pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Țineți minte jocurile cu puncte din copilăriei? Când pierdeai ceasuri întregi să parcurgi o carte cu puncte numerotate, pe care trebuia să le unești, plecând de la punctul 1 și continuând până când întregul desen se dezvăluia?

Îmi amintesc că unele dintre acele imagini erau foarte complexe. Unele erau atât de complexe încât nu puteai să îți dai seama despre ce e vorba decât când terminai de unit cu atenție toate punctele.

Și, atunci, iată! Apăreau în toată splendoarea un leu, o capră sau o mașină. Însă nimic nu era clar până când toate punctele nu erau unite. Unul câte unul.

Alteori era ușor să spui care era imaginea finală. Însă, până să ne maturizăm puțin, imaginea era în general un mister. Îți doreai să descoperi ce este și rămâneai concentrat până la sfârșit, cu creionul în mână, unind punctele.

Calea era simplă – 1, 2, 3, 4 și așa mai departe.

În viața reală, să unești punctele pentru a vedea mai limpede ceva, sau a înțelege în amănunt, este ceva mai dificil.

Uneori, nu sesizezi care este punctul următor, însă, dacă reflectezi puțin, majoritatea lucrurilor nu sunt atât de greu de înțeles.

Cred că majoritatea dintre noi au trecut de la enigmele Agathei Christie sau ale lui Columbo la cele personale: dispariția cheilor personale sau a telefonului mobil.

Unești punctele, pui cap la cap indiciile, sesizezi modelele și corelațiile și rezolvi misterul, oricare ar fi el.

Era o trăsătură a ființei umane de a dori să raționeze - deducție, inducție, abducție – până când înțelege.

Se pare însă că astăzi lucrurile nu mai stau așa – cel puțin pentru unii dintre noi. Arta unirii punctelor s-a pierdut. Păcat.

În apărarea celor care nu mai par capabili să unească punctele, trebuie să spun că este nevoie să ai în fața ta o enigmă de la care să pornești.

Dacă ai în față o imagine complet formată, imboldul de a uni punctele dispare.

În fața nebuniei COVID din ultimii trei ani, mulți au fost convinși că nu există nici o enigmă.

Guvernul ne-a informat pe toți foarte serios că vom muri dacă nu respectăm cu strictețe indicațiile pe care ni le dă.

Ne-au arătat imagini cu oameni prăbușindu-se pe străzile din China. Am văzut mormane de coșciuge în Italia. Am început să auzim apoi de spitale care nu mai făceau față numărului de bolnavi la New York.

Era suficient. Nu exista nici o enigmă. Nici un fel de puncte care să trebuiască unite. Imaginea era completă și cât se poate de clară.

Oare?

Cei dintre noi care și-au păstrat intactă înclinația de a uni puncte au început să vadă că imaginea nu era de fapt, completă. Că lipseau părți.

Punctele nu se legau. Pe măsură ce priveam mai atent desenul, multe lucruri au început să nu mai aibă nici un sens. Și am întâlnit puncte neunite care parcă strigau la noi să facem legăturile.

Așa că ne-am scos creioanele și ne-am pus pe treabă.

Unii dintre noi (nu eu!) au văzut din prima zi punctele care nu se legau.

Într-un timp destul de scurt, totuși, am reușit să legăm multe din puncte. Am văzut minciunile și multe dintre motivele din spatele minciunilor.

I-am văzut și pe mincinoși și am început să înțelegem de ce aceste persoane ne mințeau.

Am priceput motivele pentru care minciunile erau ușor de fabricat și de ce presa susținea aceste minciuni în loc să le denunțe.

Am văzut cum este piratată știința și, când ne-am pus întrebarea de ce se produce acest lucru, am căutat cu atenție alte puncte mai puțin vizibile pe care să le legăm de cele pe care le cunoșteam deja.

Curând, totul a devenit un joc și, mulți dintre noi (inclusiv eu!), am redescoperit bucuria din copilărie pe care o aveam atunci când rezolvam un mister punctat și imaginea apărea pe măsură ce legam punctele.

Am întâlnit și alți legători de puncte și ne-am unit forțele într-o căutare comună a punctelor importante.

Însă, de-a lungul drumului, au fost și puncte pe care nu le-am putut găsi.

Aceste puncte lipsă au fost motivul pentru care atâția dintre frații noștri oameni nu s-au arătat câtuși de puțin interesați de unirea punctelor.

Deși se vedea cu claritate enigma, deși era evidentă necesitatea unirii punctelor pentru a afla mai multe răspunsuri ori a rezolva misterul, nu am putut descoperi punctele care răspundeau întrebărilor privind unii dintre prietenii și membrii familiei noastre și de ce aceștia au părut atât de dezinteresați să afle mai multe.

Auzeam adesea:

„Știu tot ce trebuie să știu... Nu e nimic de înțeles... Voi, ăștia, care credeți că dezvăluiți o mare conspirație cu legăturile voastre dintre puncte, ați luat-o razna!”

Nu înțeleg ce se întâmplă în jurul lor pentru că refuză să facă legăturile. Asta era tot. Dacă ar face legăturile, ar înțelege.

Dar nu o fac.

Poți să le bagi punctele sub nas – tot nu le vor uni. Vor zice: „Nu este nici o legătură aici, ești nebun?”

Sau: „Ce crezi tu că este un punct, nu este un punct”.

Ca atunci când oamenii mureau pe capete la câteva ore după vaccinare. Pentru mine – aceasta reprezenta în mod evident o legătură. Vaccinul – punctul 1, moartea după câteva ore – punctul 2. Unește-le, pentru numele lui Dumnezeu! Nu, refuz.

Și totuși era atât de evident. Lăsați-le pe altele mai subtile, dar asta era atât de evident!

Însă oamenii și-au pierdut orice simț al intuiției că ceva este putred în Danemarca.

De ce?

Drace, aș vrea să știu. Spuneți-mi voi, dacă aveți un răspuns.

Sunt multe teorii: îndoctrinarea de la vârste fragede, psihoza în masă, vaccinul le-a otrăvit mințile (deși fenomenul exista dinainte de vaccinuri), 5G, OMG etc.

Sau poate e vorba doar de tipuri de personalități: „normies” (obedienții) și „criticii”. Iată un răspuns la fel de bun ca oricare altul.

Mai este și ideea că, dacă ar uni punctele, tot nu ar vedea imaginea creată de punctele unite. Însă, nu am întâlnit mulți din ăștia.

Dacă cineva ajunge să creadă că există niște corelații, atunci reușește să le și vadă.

Dacă nu, se încăpățânează să tăgăduiască până la capăt.

Dar, încă o dată: de ce unii refuză să vadă și alții nu?

Presupun că, pentru a afla răspunsul la această întrebare, va trebui să unim alte puncte.