ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Nu îi port ură lui Ion Iliescu. Am și dat mâna cu el, de împăcare, când nu mai era președinte, la o aniversare a zilei de naștere a lui Adrian Păunescu pe care bardul a organizat-o într-un restaurant de-al lui Marius Tucă și unde a ținut neapărat să vin și eu.

Cu câteva zile înainte mă apărase în direct la o emisiune a lui Gâdea de la Antena 3, care pe vremea aia mă invita cel puțin la fel de des ca Realitatea lui Vîntu. Până s-a primit ordinul, în fiecare zi navigam între Antene, Realitatea și B1TV, și ceva mai puțin la Televiziunea Națională, unde copilărisem, de altfel.

În studio la Gâdea Iliescu mă acuza de „anticomunism feroce” sau ceva de genul ăsta, după ce publicasem un interviu cu marele Vladimir Bukovsky - Dumnezeu să-l ierte! - pe care reușisem să-l aduc la București și Brașov, la un congres aniversar al Asociației 15 Noiembrie 1987. Păunescu, prezent umăr la umăr alături de Iliescu, a ținut să mă apere afirmând că în cazul meu este un anticomunism sincer izvorât din naționalism curat. L-a lăsat fără replică pe Iliescu.

La ziua lui Păunescu, unde am și înregistrat cu un Nokia de muzeu acum o impresionantă cântare a lui Grigore Leșe, cu care stăteam pe aceeași bancă, hop și Iliescu. Celebrul ziarist Teșu Solomovici, colegul și prietenul meu (mult) mai mare de la Ziua, ca orice fost comunist versat a știut să intermedieze „reconcilierea istorică” Iliescu - Roncea. A fost simpatic, ce mai. O poză minusculă din telefonul de atunci a rămas drept amintire:

Am mai dat mână cu el și înainte - din obligație și mi-a părut rău - la o „informală” de-a lui cu presa, când Sorin Roșca Stănescu m-a trimis pe mine în locul lui. Mi-aduc aminte că Mircea Toma s-a aplecat atât de mult încât aproape i-a pupat mâna...

Ca toți cei de vârsta mea care au trăit momentul 1989 în „focul evenimentelor” m-am intersectat cu Ion Iliescu în decembrie 1989 cât și în lunile imediat următoare, ianuarie-februarie, până când FSN-ul s-a consolidat și apoi a început protestul din Piața Universității.

Cred că era la o lună de la 21 decembrie, practic prima aniversare/comemorare a „revoluției”, sau în jur de, când, chemat de unii dintre camarazii zilelor fierbinți, am mers la Cotroceni să ne întâlnim cu Iliescu. Știu că Palatul - la a cărui restaurare lucrase și fratele meu, în timp ce eu, ca tonitzist, împodobisem fântânile de la „Casa Poporului” - nu era sediu prezidențial, a devenit ceva mai târziu. Dar acolo se ținea sindrofia. Să fi fost la un an? Poate. În tot cazul, surpriză - pentru mine: la fața locului deja se împărțeau „Diplomele de revoluționar”!

Iliescu era așezat la o masă dispusă pe colț, chiar în sala în care azi statea pe catafalc, și semna de zor diplomele. Atunci nu se punea problema „mărturiilor” că ai participat activ la evenimente. Toți ne cam cunoaștem între noi. Desigur, a fost momentul în care s-au înfipt și primii impostori. Parcă văd și acum diploma cu numele meu așteptând să primească semnătura de-acum cunoscută - „Ion Iliescu” cu un u mai lung, pierdut în valuri sau, de-acum, în vălătuci ori fum... who knows?. Am refuzat și am plecat de la circotecă. Nu puteam concepe și accepta ca cel pe care îl învinuiam de lovitură de stat și morții din decembrie să-mi semneze diploma de participant...  la ce?

După 35 de ani, cu minus aproximativ 350.000 de euro în cont, minus un apartament în Centrul Civic, minus un teren de 1000 m/p la Snagov, minus un spațiu comercial pe Calea Victoriei sau prin centru și minus scutiri de impozit am rămas ca și atunci: liber.

A, am uitat: am trecut și prin „lagărul de la Măgurele” după ce am scăpat (din nou, după 89) ca prin urechile acului de la moarte, și în noaptea de 13 iunie 1990, când un glonț tras de pe acoperișul Hotelului Bulevard s-a înfipt deasupra capului meu la coloanele de la Romarta Copiilor, și apoi, în dimineața aceleiași zile, când ne-au prins minerii în Facultatea de Arhitectură și aproape ne-au jupuit și scalpat. Da, și atunci am văzut morți.

Am amintit toate aceste ca să arăt că aș fi avut toate motivele să-l urăsc. Dar nu-l urăsc.

Acum la rece, profesional: dincolo de anii de presă - am ajuns la „România liberă”, care atunci avea un tiraj de peste 1.000.000 de exemplare, după Piața Universității, în 1990, de la ziarul Ligii Studenților - am fost cât de cât preocupat de aflarea adevărului din Decembrie 1989.

Am depus mărturie în Dosarul Revoluției și încă vreo 5 în Dosarul Mineriadei. Am citit și scanat câteva sute de dosare din Arhivele Parchetelelor, Militar și Civil, cât și Raportul SRI, când nu era public, am citit și selectat din toate cele peste 100 de dosare de la etajul − n-șpte din subsolul „Casei Poporului”, ținute aiurea la secret, împreună cu casetele video ale audierilor Comisiei Decembrie 1989 și, recunosc, am oferit copii unui istoric american celebru. Am publicat, la 30 de ani de la evenimente, trei volume de documente și mărturii, cu 1115 pagini, aproape cât numărul morților din decembrie 1989: „Mâna Moscovei, vol. I-II-III - Documentele crimei din decembrie 1989”, (Iași, TipoMolodova, 2019).

Indiferent de ce n-a făcut „Justiția”, noi știm: Ion Iliescu a fost un criminal.

Dacă în plan personal îl putem ierta - chiar și „din neam în neam”... (deși n-am înțeles prea bine cum pot fi pomeniți creștinește unii din alt neam și altă confesiune) - în plan instituțional, ca cel mai înalt actual reprezentant al statului, Nicușor Dan nu avea voie să se ploconească în fața cadavrului unui criminal, la fel ca comuniștii la mumia lui Lenin, al cărui nume îl și purta. Și nu a unui criminal oarecare ci mai mult, chiar a tartorului crimelor din decembrie 1989 și iunie 1990.

Că au făcut-o Constantinescu și Băsescu.... Treaba lor. De ce? După părerea mea, pentru că amândoi, la rândul lor, au fost în trena KGB. Și au jucat pentru distrugerea României la fel ca Iliescu, după cum le-a fost dictat.

Apropo, nici Patriarhul nu a fost!

Așa că da, Nicușor Dan ca președinte a făcut exact ceea ce trebuia să facă un președinte al României. Și ceea ce ar fi făcut și Călin Georgescu, dacă s-ar fi aflat pe locul cuvenit. Tăcerea lui de azi e grăitoare.

Numai necunoscătorii orbiți, năimiții și ipocriții pot cleveti altfel.

Nu în ultimul rând, „presa” făcută la apelul bocancilor a dovedit din nou că este împotriva poporului.

În ciuda umplerilor tuturor ecranelor TV cu imaginea „dispărutului”, a lacrimilor false și ținutelor de doliu din recuzită, numai 1000 de oameni au trecut pe la catafalcul lui Iliescu de la Palatul Cotroceni.

În timp ce la marea sărbătoare pe care cineva a vrut-o întinată prin „doliul național”, cea a proclamării Sfinților Mărturisitori Paisie și Cleopa de la Sihăstria, au fost, așa cum observa Adrian Pătrușcă în contrast, peste 20.000 de oameni care s-au rugat noilor sfinți români...

Acesta este poporul român. Și la sfinți se închină.

Nu la diavoli.

VALI STERIAN SĂ VORBEASCĂ urmat de un PS pentru Ionuț Apahideanu:

PS: Adrian Păunescu și Vadim Tudor (plus Fănuș Neagu și Mihai Ungheanu) au fost injurați de hoitari pentru naționalismul lor. Pe internaționalistul bolșevic Iliescu îl înjură aceiași agenți pentru a păcăli proștii că ei nu fac parte din același Komintern. Ecuația e simplă dar trebuie doar să o cauți: Brucan a fost membru fondator și al FSN și al GDS.