ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Și a zis: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea, trăind în desfrânări. 

Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări, și acesta l-a trimis la țarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în fire, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.

Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la țarină. Și când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Și, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tată­lui său: Iată, atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. (Luca 15,11-32)

Cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea. (Părintele Dumitru Stăniloae)

Vestea bună a creștinismului e că ești copilul lui Dumnezeu; cea „rea” este că nu îți poți alege  frații. (Rachel Held Evans)

Cea mai mare fericire a vieții este convingerea că suntem iubiți; iubiți pentru ceea ce suntem sau, mai degrabă, iubiți în pofida a ceea ce suntem. (Victor Hugo)

În limbajul cotidian se spune adeseori despre doi prieteni: „sunt ca frații”. În pofida popularității sale, formula e nerealistă, reciproca fiind mai degrabă adevărată: uneori frații pot fi la fel de apropiați precum cei mai buni prieteni.

Desigur, nu e cazul în această parabolă care reia o temă biblică recurentă de-a lungul întregii scripturi a Vechiului Testament: rivalitatea fraților. E de ajuns să ne amintim de Cain și Abel, Isaac și Ismael, Iacob și Esau, Lea și Rahela, Iosif și frații săi.

Căci, în pofida părerii naive a multor cititori ocazionali ai Sfintei Scripturi, familiile biblice nu sunt întotdeauna un model de dragoste și concordie. Dimpotrivă, multe dintre ele par disfuncționale. Iar acest fapt probează autenticitatea și realismul Bibliei. Căci așa stau lucrurile și în viață.

În parabola așezată de Luca în miezul evangheliei sale ambii frați traversează o criză de identitate. Niciunul dintre ei nu înțelege cine este cu adevărat.

Și astfel începe drama: cu îngăduința Tatălui care își lasă fiul cel mic „să-și urmeze visul”: să plece în lume cu partea sa de avere, să trăiască după bunul său plac.  

Ajuns însă, după o vreme, într-o situație deplorabilă în urma contactului dur cu marginile tăioase ale Realității, fiul „își vine în fire”. Și, spre cinstea lui, nu caută justificări. Nu se victimizează, nu acuză o copilărie marcată de frustrări, nu invocă prezența sufocantă a unui tată autoritar, nu deplânge lipsa unei mame protectoare. Dimpotrivă.   

Convingerea că este personal responsabil pentru starea în care a ajuns, împreună cu o rază de speranță, de încredere în faptul că tatăl său nu-l va repudia cu mânie, este cea care îl salvează. Se ridică decis să mărturisească : „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” 

Căcimărturisirea este dorința tainică, aspirația, adesea nereflectată, a oricărei inimi rănite, zdrobite de păcat. E tot ce îi trebuie „risipitorului” pentru a se ieși din tina în care pescuia după roșcovele porcilor.

Și nădejdea sa, acest „semnal al transcendenței” (Peter Berger), nu va fi dezmințită: tatăl nu doar că îl reprimește, îmbrățișându-l, ci îl și sărbătorește. Lucru ce va stârni invidia fratelui „cuminte”, căzut de fapt în capcana demonică a „dorinței mimetice”(René Girard).

Desigur, chiar dragostea nețărmurită a tatălui pentru „risipitor” l-ar putea ajuta pe fratele cel mare să înțeleagă cât de iubit este el însuși: dacă ar avea „ochi să vadă și urechi să audă”.

Dar în ostilitatea și alienarea sa el nu poate nici măcar să spună „fratele meu”, ci doar „acest fiu al tău”.

De altfel, niciodată nu poți să rămâi complet rece față de celălalt decât cu condiția de a nu-l mai recunoaște ca frate, ca fiu al aceluiași Tată.

În gelozia sa feroce, fratele cel mare nu poate pricepe că dragostea Tatălui este nemărginită, că bogăția Sa e inepuizabilă. Căci Dumnezeul pe care ni-l descoperă Iisus Hristos în Evanghelie nu este Părinte doar pentru cei drepți, ci și pentru hoți, ticăloși, desfrânate...

Și adesea, așa cum se poate constata, cea mai eficientă lucrare a lui Dumnezeu nu se face cu oamenii „cuminți”, ci cu cei care au fost cu adevărat pierduți; nu cu oameni care se tem de iad, ci cu oameni care au trecut prin iad. Căci atunci când ne prăbușim învățăm aproape tot din ceea ce contează.

Absența mamei e un detaliu narativ important menit să evidențieze caracterul  nediscriminatoriu al iubirii tatălui. Prezența unui singur părinte asigură, în parabolă, balanța perfectă, exclude orice orice deviație bazată pe preferințe subiective, sentimentale așa cum se întâmplă, adeseori, atât în viață cât și în Scripură: Isaac îl preferă pe Esau, Rebeca pe Iacob.

În cele din urmă,  finalul deschis al narațiunii ne lasă la intrare, cu fratele mai mare care e liber să decidă: fie să intre la ospăț, împărtășind lumina și căldura iubirii Tatălui, fie să rămână afară, în frigul și întunericul resentimentului. Nu știm ce va face.

Însă dacă ne-am cerceta cu atenție cămările inimii nu îl vom descoperi oare și noi, „credincioșii”, pitit undeva, într-un cotlon, pe fratele cel mare?