Mor ziariștii. Mor pe capete. Nu trece săptămână de la Dumnezeu să nu aud de vreun coleg care s-a transferat la Marea Redacție.

În cele mai multe cazuri, decedați din senin. În cele mai multe cazuri, la vârste rezonabile, în plină putere.

Ziariștii par breasla cea mai lovită de noul sindrom al morții subite, alături de sportivi.

Prin natura meseriei lor, ziariștii au în general relații excelente în lumea medicală. Sunt prieteni cu medicii cei mai buni. Care, ca niște buni prieteni, nu îi lasă pe ziariști să își neglijeze sănătatea.

Trag de ei să se îngrijească. Și le facilitează accesul la cele mai bune tratamente.

Deci, explicația că ziariștii sunt secerați de o presupusă viață boemă și de dezinteresul pentru propria sănătate nu stă în picioare.

Totuși, de ce mor subit ziariștii? Nu știu. Degeaba ascult de Știință, pentru că Știința tace în păpușoi. Nu știe nici ea. Sau nu vrea să spună ce știe.

Dar, de fiecare dată când aud de vreun ziarist decedat de așa-numitul Sindrom al Morții Subite, nu uit că, prin grija statului și presiunile patronilor, această breaslă, la fel ca sportivii, a fost printre cele mai vaccinate.

Mai mult, presa a fost inclusă în faza a doua de vaccinare, imediat după personalul medical, fiind considerată „activitate în domeniul cheie, esențială”.

S-a urmărit astfel crearea unui factor suplimentar de șantaj/cointeresare pentru ca ziariștii să fie înrolați cu toate forțele în mașinăria propagandei COVID.

Presa a fost rotița esențială care a permis tăvălugului vaccinist să strivească oamenii.

O damnare faustică o împinge acum pe ea însăși sub compresorul nemilos.

De aceea, de fiecare dată când aud de un coleg mort subit, încă nevârstnic și în putere, după ce spun „Dumnezeu să-l odihnească” adaug: „Iartă, Doamne, și Presa toată, de Aici și de Dincolo, pentru că nu știe ce a făcut!”

PS: Iartă-mă, Doamne, și pe mine, păcătosul, pentru că am scris aceste rânduri despre frații mei!