Subiectul știrilor de Bobotează îl reprezintă de obicei cantitatea de apă ce se sfințește, mulțimea care se îmbulzește spre a primi Aghiasma Mare, numele celui care recuperează crucea de lemn aruncată în apă. Lucruri de genul acesta care aduc, pare-se, audiență. Rareori se vorbește despre adevărata semnificație a Botezului Domnului.

Este o legătură strânsă între Crăciun și Bobotează. Nu degeaba ele se serbau împreună în primele secole, sub numele de Teofanie (Arătarea Domnului). Planul lui Dumnezeu încă dinainte de facerea lumii a fost acela de a uni dumnezeirea cu umanitatea. Întruparea Fiului lui Dumnezeu ar fi avut loc oricum – și tot din Fecioara Maria! –, chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat și în moarte, pierzând Raiul (comuniunea cu Dumnezeu). Căderea omului nu a modificat planul cel mai înainte de veci, ci doar a adăugat la Întrupare și Botezul, Răstignirea, Învierea. Prin Întrupare, Hristos a primit doar firea omenească, fără de păcat. Abia la Botezul în Iordan El Își asumă, de bunăvoie, păcatele noastre. Mai întâi, Dumnezeu Se coboară, făcându-Se om, ca unul dintre noi. Urmează a doua chenoză (adică micșorare, deșertare) a lui Mesia. „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Corinteni 5, 21).

Mântuitorul nu avea nevoie să se boteze precum avem noi, dar Botezul Său devine temelie a botezului nostru. Noi ne botezăm spre viață nouă, curățindu-ne de tot păcatul, inclusiv de păcatul strămoșesc. Iisus nu avea nevoie de botez, fiind și Dumnezeu. Lumea putea să se smintească văzându-L că intră să Se boteze laolaltă cu toți păcătoșii. Dar El intră în Iordan și-i cere lui Ioan să-L boteze, iar Evanghelistul Luca atrage atenția asupra unui detaliu: „Și după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se și Iisus și rugându-Se, s-a deschis cerul” (Luca 3, 21). De ce menționează Luca „tot poporul”, dacă Evanghelistul Ioan relatează că, și după Botezul Domnului, lumea a mai continuat să fie botezată de Ioan și chiar de către unii ucenici ai lui Iisus (cf. Ioan 4, 2)? Prin expresia „tot poporul” se marchează simbolic faptul că, în Iordan, Mântuitorul Și-a asumat păcatele tuturor oamenilor, din toate timpurile și din toate locurile: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

Întruparea trebuia să fie urmată, obligatoriu, de Botezul în Iordan. Sunt două momente ale unei aceleiași lucrări: cea prin care Hristos Își asumă umanitatea cu toate ale sale. Pentru Nașterea Sa cea mai presus de fire a fost nevoie de acceptul Feciorei Maria: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Pentru Botezul în Iordan a fost nevoie de acordul lui Ioan care, văzându-L pentru ce a venit, „Îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” (Luca 3, 14). Dar L-a lăsat să Se boteze, după ce Mântuitorul i-a spus: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Luca 3, 15). Aceste două lucruri - Întruparea și Botezul – nu le putea face Domnul fără acordul și împreună-lucrarea omului. Pentru a se evidenția importanța decisivă  a lucrării celor doi, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul sunt zugrăviți, în icoana Deisis, de o parte și de alta lui Hristos.

Legătură strânsă există nu doar între Crăciun și Bobotează, ci și între Bobotează și Paștile Răstignirii. Păcatele noastre asumate de Mielul lui Dumnezeu în Iordan sunt ispășite pe Cruce. De aceea și astăzi, pe crucile de binecuvântare de lemn sunt sculptate pe o parte Botezul Domnului, pe cealaltă – Răstignirea. Mântuitorul „a șters zapisul ce era asupra noastră” și „l-a pironit pe cruce” (cf. Coloseni 2, 13-14). Deci, ceea ce a început în Iordan continuă pe Golgota.

Sărbătoarea Bobotezei este prăznuită în Patriarhia Ierusalimului după calendarul neîndreptat, adică pe 19 ianuarie. Nu data în sine, ci pur și simplu slujba ortodoxă face să se întâmple o minune – apele Iordanului se întorc înapoi. Momentul a fost prorocit și de psalmistul Vechiului Testament: „Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmi 113, 3). Apele par a „fierbe” atunci, ca și cum s-ar întoarce către locul în care Patriarhul Ierusalimului aruncă crucea în apă. Este un tâlc adânc aici. Sfântul Ioan Gură de Aur considera că Iordanul s-ar numit astfel din pricina a două izvoare – Ior și Dan. „Aceste izvoare formează râul Iordan, care se varsă în Marea Moartă. Potrivit unei tâlcuiri referitoare la originile noastre, întregul neam omenesc se trage din două izvoare, adică din Adam și din Eva, dar prin păcat el a fost îndreptat spre moarte, adică spre marea moartă a vieții noastre, care este cuprinsă de întunecime. Întrupându-Se, Hristos a venit în Iordan, adică în neamul omenesc, a biruit moartea și i-a întors pe oameni spre viața primordială” (Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Cartea Ortodoxă/ Editura Egumenița, Galați, 2004, p. 88).

Așadar, după ce omul a pierdut Raiul (prefigurat de Mareea Galileii, care este plină de viață), s-a îndreptat către moartea biologică (adică spre Marea Moartă – cea mai joasă apă de pe Terra, care este total neprielnică vieții). Când Fiul lui Dumnezeu intră în apele Iordanului – adică își asumă umanitatea cu toate ale sale – este readus Omul spre viață. Apele, adică oamenii, se întorc atunci dinspre moarte spre Însuși Hristos - Cel ce este simbol al Pomului Vieții Cel din mijlocul Raiului. Aceasta este semnificația unei minuni ce se petrece anual și care se cere a fi receptată și valorizată duhovnicește.

DOXOLOGIA