ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Se anunță un eveniment epocal în cultura română: Andrei Pleșu își scrie memoriile! După o carieră în care și-a perfecționat arta de a naviga impecabil prin toate regimurile – de la comunism la democrația originală, de la Ceaușescu la Iohannis, cu un popas esențial în umbra lui Băsescu – domnul Pleșu se retrage, nu definitiv, ci strategic, pentru a-și consemna înțelepciunea acumulată. O întrebare plutește totuși în aer: va fi o confesiune sinceră sau o nouă operă de autoglorificare, cu episoade atent selecționate pentru a menține imaginea intelectualului providențial?
Acest om de litere, de afaceri și de influență a știut întotdeauna unde să fie, când să tacă și când să vorbească. Fie că a fost membru de partid înainte de 1989, fie că a devenit după Revoluție un apostol al democrației, fie că a orbitat în jurul Palatului Cotroceni pe vremea lui Băsescu, Pleșu a avut un talent inegalabil: acela de a rămâne mereu în grațiile puterii, indiferent cine o deținea.

Ca om de afaceri prosper, alături de camaradul său de drum, Liiceanu, are, desigur, multe de povestit. Despre cum au fost ei doi: cei mai deștepți, cei mai rafinați, cei mai subtili. Despre marile lor realizări și despre cum au luminat poporul cu înțelepciunea lor.

Să ne amintim, totuși, de una dintre cele mai spectaculoase demonstrații ale acestui talent: cartea „Am inventat Păltinișul!”, semnată împreună cu Gabriel Liiceanu. Un titlu de o îndrăzneală monumentală, aproape mesianică! Și totuși, realitatea este mult mai puțin eroică: nu ei au inventat Păltinișul, ci Păltinișul i-a inventat pe ei. Dacă nu ar fi fost Constantin Noica, ce ar mai fi avut de spus? 

Ce gânduri ar mai fi răsucit, ce idei ar mai fi împachetat în fraze elevate pentru a fi vândute unui public dornic de înțelepciune second-hand?

Dar strategia nu s-a oprit aici. După filozofie, a venit rândul religiei. Parabolele lui Iisus a fost următorul pas: de ce să nu reinterpreteze chiar și Evanghelia pentru cei care au nevoie de desene animate ca să înțeleagă idei complexe? 
Cu talentul său desăvârșit de a face lucrurile accesibile fără a-și compromite aura de savant, Pleșu a oferit o versiune comodă, digerabilă, a gândirii creștine. Publicul său, mereu orbit de detalii și incapabil să vadă ansamblul, a fost din nou încântat: în sfârșit, un Iisus prezentat pe înțelesul celor fără răbdare pentru adevărata teologie!
Și atunci, de ce nu s-a autodeclarat avocatul marilor înțelepți? 

Poate pentru că ar fi fost o etichetă prea modestă. Sau poate pentru că adevărata sa vocație nu a fost niciodată nici filosofia, nici religia, ci arta de a supraviețui elegant în orice regim.

O artă fină, pe care domnul Pleșu a dus-o la perfecțiune.

Așadar, memoriile sale vor fi, fără îndoială, o lectură fascinantă. Dar adevărata întrebare rămâne: vom descoperi în ele o confesiune autentică sau doar o nouă lecție despre cum să fii mereu în tabăra câștigătoare? Va avea curajul să spună povestea completă sau ne va livra, încă o dată, o versiune frumos lăcuită a rolului său în istoria intelectuală recentă? Rămâne de văzut.
 
PS: Dacă mai rămânea vreun colț de lins după Iohannis, a apărut Bolojan. Ce ar mai fi de spus? Nu există nicio îndoială că, în cazul în care ar fi nevoie, acest Pleșu ar continua cu aceeași dăruire actul de supunere, indiferent dacă în fața sa ar apărea un Stalin sau un Hitler. Rădăcinile complicității sunt adânci, iar slujirea puterii, o constantă a existenței sale.