ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


       La trecerea a șapte luni de la prăznuirea Botezului Mântuitorului  nostru- Iisus Hristos în apa Iordanului de către Sf. Ioan Înaintemergătorul, cinstim Schimbarea Sa la față petrecută pe muntele Tabor: munte ce de atunci poartă în nume mărturisirea Luminii adevărate. Între aceste evenimente aflăm un arc de lumină ce cuprinde într-o unitate a desăvârșirii două afirmații: Acesta este ”Fiul Meu Multiubit întru care bine am voit” și ”Acesta este Fiul Meu Multiubit, pe El să-L ascultați”. Considerată simbol al divinității, cifra 7 este amintită de 735 de ori fiind compusă din 3 - simbolul trinității - și  cele patru puncte cardinale. De altfel și în alte culturi ale lumii ea este încărcată de semnificații apropiate – de pildă la chinezi, a șaptea zi după luna plină este Ziua Omului, în Vechiul Testament numărul 7 este o regulă a tuturor sărbătorilor. 
       
          În această zi, Mântuitorul, însoțit de apostolii Petru, Iacob și Ioan, au urcat pe Muntele Tabor și de față cu ei fiind s-a schimbat la față dezvăluind dumnezeirea Sa, fata  strălucindu-i  ca soarele. Dacă aura care înconjoară capul sfinților este una  adăugată, lumina lui Hristos este din Lumina începuturilor  izvorâte dinaintea veacurilor, precede vremurile și ”luminează pe tot omul ce vine pe lume”. Veștmintele Sale, simbol al Bisericii, ne trimit cu  gândul la nevoia desprinderii de cele pământești, conducându-ne  spre  slava jertfei Sale pe Cruce, pentru  alinarea suferinței lui Petru și a celorlalți apostoli, prezenți la  Pătimirile Sale. Asta cu atât mai mult, cu cât tocmai le spusese: ”Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. 
          
        Prezența lui Moise și Ilie este întru aducerea aminte a felului cum fiecare au avut tăria de a-și afirma credința în Dumnezeu cel Viu în fața mai-marilor acestei lumi trecătoare în ritmul vieții și morții. Pe deasupra, nu se numărau între  mai marii acestei lumi, ci se aflau între oamenii săraci care nici nu-și doreau a fi altfel  – Moise nu a căutat nicicând bogăția, iar  singurul avut a lui Ilie  era doar   cojocul pe care avea să-l lase lui Elisei. Nu erau nici prea chipeși așa cum nu se numărau printre înțelepții aceste lumi ci, mai degrabă printre cei mici. Despre  asemenea oameni Sf. Ap. Pavel scria  că ”anume îi alege Domnul ca să-i rușineze pe cei mari.” Calitățile lor spirituale țineau de o altă ordine străină acestei lumi – Petru și-a mărturisit primul iubirea față de Hristos care avea să-l ducă la jertfă, învrednicindu-l a deveni păstor din pescarul dintâi și fiindu-i încredințată înalta misiune: ”Paște oile Mele”; Ioan, ucenicul cel mai mic și îndrăgit în mod aparte de Hristos care învață pentru totdeauna că ”Dumnezeu este Iubire”; Iacob cel care a răspuns sincer și deschis că poate ”bea același pahar” cu Hristos, cum a și făcut-o devenind pildă prin faptele sale de ascultare. Cum vedem, nimic din ceea ce ar fi socotit ”vrednic” de această lume în care Eclesiastul, pe drept cuvânt, vedea doar ”zădărnicie a zădărniciei” sau ”vanitate a vanității”.
        
În fața acestor ucenici, Hristos s-a înfățișat ca Fiu al lui Dumnezeu căci se spune limpede că fața lui a strălucit ca soarele, adică nu cu o lumină adăugată, primită din altă parte, ci venind din adâncul ființei Sale. În această lumină răsărită dintru începuturi, veștmintele Sale erau albe pentru a înțelege că El singur ”este fără de păcat” și, în consecință ”puternic a ierta păcatele”. Conștiința păcatului generează sentimente de răzbunare în speranța vană că astfel se eliberează de ele. Iertând, Mântuitorul  a și făcut-o vindecând boli și suferințe ale oamenilor care încălcaseră poruncile și desconsideraseră înțelepciunea divină. Era propriu  pentru Vechiul Legământ care doar condamna păcatul, dar neslujind iubirii nu avea cum să ierte și totul părea un diagnostic corect dar străin total de vindecare. O arată cum nu se poate mai bie legea talionului conform căreia se plătea ”dinte pentru dinte” și ”ochi pentru ochi”.  Erau și în acel timp, ce-i drept,  vindecări, dar ele se datorau unor calități speciale ale creației divine sau a priceperii unor oameni după puterile lor. 
       Origen s-a întrebat, firesc, cum am face-o și noi astăzi - de ce schimbarea la față s-a petrecut doar și a găsit că Logosul are o relație specifică  ființelor înzestrate cu rațiune și se modifică în funcție  de gradul de îmbunătățire spirituală a fiecăruia. Nu poate fi vorba, nici pe departe de uniformizare, ci de felul cu totul și cu totul specific în care fiecare își lucrează asemănarea după chipul lui Dumnezeu, aflat în sufletul său. Așa putem înțelege, bunăoară, cum pe Cruce, tâlharul cel bun l-a recunoscut pe Hristos, s-a pocăit și s-a rugat apoi: ”Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta”. Răspunsul stă pentru de-a pururi ca o pecete de lumină: ”Adevăr grăiesc ție. Astăzi vei fi cu Mine în rai”. 
       
Sărbătoarea de astăzi, înfățișându-L pe Hristos și după Trup ne arata cu limpezime cum anume îi putem fi asemănători în Duh și începutul este în urcușul duhovnicesc încercat de mulți creștini și înfățișat de numeroși Părinți ai Bisericii. Între ei, îl vom aminti pe Părintele Dumitru Stăniloae pe care am avut  privilegiul a-l cunoaște și obișnuiam a ne despărți spunând: ”Să ne rugăm”. Acestea au fost și ultimele cuvinte înainte de plecarea Sa la Domnul, cuvinte pe care le am la suflet, aureolând opera ca o împreună mergere. Acum, fiecare dintre noi, după puterile sale ce pot spori prin post, rugăciune și milostenie îl poate vedea cu ochii inimii și ai minții în faptele Sale și, nu mai puțin, în Învățătura pe care ne-a dăruit-o împreună cu rugăciunea: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Se adaugă îndemnul dătător de putere: ”În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”. De aceea, pe Tabor, fața Sa strălucea ca soarele, dătător de lumină și viață ca acei care-L vor urma să știe că numai lepădând definitiv veștmintele întunericului și armele răului ne putem îmbrăca cu armele Luminii ca să ne fie îngăduit a spera să devenim fii ai Zilei neînserate. Lumina de pe Muntele Tabor, una a slavei, este aceea cu care Hristos va veni a doua oară, ”să judece viii și morții” pentru a institui într-o împărăție fără de sfârșit, după cum a fost creată dintru începuturi.
    Albul veștmintelor Sale este unul pe care nici un ochi omenesc nu l-a văzut și. spune Marcu, ucenicul Sf. Ap. Petru, că veștmintele Sale erau ”albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi  așa pe pământ înălbitorul”. Nici nu are cum s-o facă atâta timp cât albul veștmintelor Sale, ca Întreaga-I făptură nu avea nimic material, totul fiind preschimbat în Duh și prea bine știm că”Duh este Domnul” iar cei care i se închină trebuie s-o facă în ”Duh și Adevăr”. Ne amintim că, atunci când fariseii i-au cerut lui Hristos semn, nu au primit și nu aveau cum o face câtă vreme chiar dacă Domnul se învoia cum a făcut atâtea minuni ca nimeni înaintea Sa și nici după. Apostolilor însă le-a dăruit o minune fără ca ei s-o fi cerut, încât, sărmanii au căzut cu fața la pământ ca la un adăpost făcut din aceiași plămadă. Se mai ruga și-n veacuri îi auzim vocea: ”Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună și cei pe care mi i-ai dat…ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”.
    
Pribeag prin timp, ca fiecare, m-am întors  poposind într-un poem pe care Nichita Stănescu  l-a scris sub semnul Schimbării la față:

Uite,
Priveam spre timpul ce-a trecut
Și lacrimi nu voiau să curgă
Și-n umbra falnicilor bolți
Pământul sta să plângă
Surprins mi-am zis: eu plâng la lună
și la voi
De ce îmi arătați mereu aceiași față
De ce aceste cratere adânci…
Și ochii Lui plângeau
Mirat și încă în uitare
I-am zis: acum ce plângi?
    • ”Vă plâng pe voi”
Și bolta falnică s-a rupt.”



Elena Solunca Aelenei