În cadrul Galei Premiilor Gopo, cei mai tineri au aflat de existența unuia dintre cei mai buni regizori din istoria cinematografului românesc, Mircea Veroiu.

La 29 aprilie 1941 a venit pe lume și a plecat la 26 decembrie 1997, la doar 56 de ani. Mi-au dat lacrimile, pentru că eu văd altfel tot ceea ce ține de Mircea Veroiu, datorită minunatei Silvia Kerim.

Îl iubeam, îl prețuiam, îl admiram adolescentă fiind în anii 80, dar prin intermediul Silviei Kerim, care mi-a acordat prietenia ei, din fericire pentru ani buni, l-am cunoscut din interior. Folosesc această expresie pentru că mi se pare potrivită.

Realmente, iubirea și căldura cu care povestea despre filmele lui, despre munca lui, despre bărbatul care a fost s-au prins de mine pentru totdeauna.

Mi-am spus, după ce dumneaei a plecat la rându-i acolo unde nădăjduiesc că sunt împreună, că voi împărtăși mereu celor care nu au habar ce a făcut în lumea filmului Mircea Veroiu.

Am scris și voi scrie mereu despre el când mi se va oferi șansa, gândind că astfel Silvia Kerim va zâmbi acolo unde este, fericită că nu am uitat.

Imaginile de pe ecranul Galei Premiilor Gopo a dezvăluit celor prezenți chipul acestui regizor, o mică parte din munca lui. În primul rând, din locul în care eram, eu am plâns. Mi s-a făcut poftă de film, mi s-a făcut poftă de poveste, de actori, de montaj, de acea lume atât de specială. Ce imagini în „Adela”! Ce poezie de filme a adus pe lume Mircea Veroiu!

Frumos, înalt, a moștenit de la tatăl lui, Titu, mort pe front în 1943, ochii albaștri. Împătimit de film, chiar din primii ani de școală s-a înscris mai întâi la Institutul de Educație Fizică și Sport, dobândind un corp de atlet. Cu un ochi înzestrat pentru detalii, cu o forță miraculoasă de a portretiza lumina, cu un „defect” pentru frumos ce nu l-a părăsit niciodată, Mircea Veroiu s-a dovedit apoi a fi un student strălucit la I. A.T.C.

Era generos și avea un cult pentru prietenie, Petre Bokor, Dan Pița, Călin Ghibu, depunând mărturie pentru asta. Avea o dârzenie în drumul spre perfecțiune, o sensibilitate ieșită din comun, o vulnerabilitate care, cu timpul, aveau să-i atace trupul rămas fără imunitate.

A plecat la Paris, spre sfârșitul anilor 80, ademenit de o iluzie. Umilit de cinismul acelei lumi sălbatice s-a întors acasă, de unde nu plecase niciodată de fapt. Bolnav, dar sperând într-o miracol.

După 1990 a mai făcut câteva filme, luptând din toate puterile cu boala. A pășit în neant a doua zi de Crăciun, în anul 1997, cu o sclipire lentă de speranță în ochi, refuzând să creadă că va trebui să se despartă, definitiv, de dragostea vieții lui, filmul.

Alături de Silvia Kerim, se simțea mai frumos, mai puternic și plin de dorința de a cuceri lumea. Se ghicea asta din felul cum călca, din felul cum privea.

„Îmi amintesc ca pe ceva absolut extraordinar strălucirea pe care o avea când intra într-o încăpere. Nu se putea să nu-l vezi, toată lumea se întorcea spre el, el care avea o lumină în ochi, pe buze, pe toată fața, ca și când un reflector puternic îl ardea. Avea un magnetism special atunci când te privea. Când îți vorbea, nu se putea să nu fii cucerit, fie că erai bărbat, fie că erai femeie. Iubea oamenii, iubea animalele, iubea frumosul. Un dar de la Mircea Veroiu nu era un dar pur și simplu. Era cel mai frumos inel, era cea mai frumoasă floare, era cea mai frumoasă poșetă. Era o minune! Vocea lui avea inflexiuni calde, catifelate, te învăluia într-un voal, ca o adiere și parcă vorbea numai pentru tine. Mircea a fost un mare cuceritor. Toți cei care l-au cunoscut cu adevărat l-au iubit”, îmi povestea Silvia Kerim că spuneau alții despre el.

„Marea mea șansă au fost întâlnirile fericite cu oameni cu har de la care am avut privilegiul de a învăța să iubesc această meserie, cu dăruire, cu veselie, cu generozitate, cu liniște și patos în egală măsură, cu acut simț critic, dar și cu mare – dulce îngăduință. Cu frică și respect. Unul dintre aceștia a fost Mircea Veroiu pe care l-am iubit în taină și la care nu voi înceta să mă gândesc ori de câte ori voi avea nevoie de un reper luminos la care să mă raportez pentru a evada din răutatea mohorâtă și pernicioasă a invidiei care ne pândește viclean pe fiecare din noi, chiar dacă nu vrem să recunoaștem”, îmi mărturisea acum mulți ani minunata doamnă a teatrului românesc Irina Petrescu.

Ce șansă am avut să-i cunosc pe toți acești oameni! Ce miracol! Mulțumesc! Cum spuneam la început, dintre cei de astăzi, prea puțini știu cine a fost Mircea Veroiu. Prea puțini știu cine a fost Silvia Kerim. Prea puțini mai știu cine a fost Irina Petrescu. Pentru ei am simțit nevoia acestei postări. Poate din frumosul acelei lumi în care Mircea Veroiu a creat ajunge și la ei. Mi-aș dori. Nu de alta, dar știu cum era casa din Strada Parfumului pe vremea când Silvia Kerim trăia. Și doare.

Mi-au dat lacrimile la momentul In Memoriam. Cât de mulți au plecat... Am plâns de emoție la imaginile din filmele lui Dan Pița, recompensat cu un Premiu Gopo pentru întreaga carieră. Sunt mândră că-l cunosc și l-am intervievat de-a lungul timpului. Și am fost peste măsură de fericită pentru Ioana Pavelescu, draga și minunata mea prietenă, pe care o iubesc de atât de multă vreme. Merita un Premiu Gopo pentru întreaga activitate. M-au durut vorbele ei, dar avea dreptate. Prea puțini știu cine e. Dintre cei care erau în sală cel puțin 80 la sută nu cred că au văzut „Osânda”, nu mai vorbesc de „Pantoful Cenușăresei” lui Jean Georgescu. Unde? Cine să le spună celor tineri? Cine să le vorbească despre cei de dinaintea lor? Cum să așeze în balanță dacă nu sunt educați în acest sens? Lumea nu începe și nu se termină cu noi, e adevărat, dar este infinit mai bine să ai idee cum era înainte de tine. Asta simt eu. Felicitări, Ioana Pavelescu! Te-am aplaudat puternic și din tot sufletul. Te iubesc!

Fotografia o am de la Silvia Kerim. Mi-a dat-o pentru un articol pe care l-am scris pentru Jurnalul Național acum multă vreme.