Arhanghelul Mihail secondat de Îngerul păzitor m-au așezat astăzi dinaintea unui articol publicat în urmă cu exact 86 de ani de Sandu Tudor în „Credința", An III, nr. 406 din 6 aprilie 1935 intitulat Rumânească lamură (1). Trec peste vocala ce arhaizează interesant adjectivul definitoriu pentru locuitorii și țara lor carpato-danubiană – nu  dăruită ori cucerită, ci moștenită de la primii născuți în acest „leagăn al Europei", cf. Marija Gimbutas (2). Mă opresc la mirabilul substantiv feminin lamură, aproape dispărut actualmente din vocabularul obidiților români care sînt pe cale să nu mai constituie un popor, ci o oarecare populație (3) –   din pricina conducătorilor îngăduiți de Dumnezeu, de bună seamă, ca urmare a păcatelor noastre (4)

Dintre definițiile dicționarelor la îndemînă, aleg: LÁMURĂ s. f. Partea cea mai bună, mai curată, mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea unui lucru. Lamura grîului. Lamura făinii.Umblau albinele la cules și strîngeau la știubeie lamura florilor. SADOVEANU, O. III 411. ◊ Fig. Oricare ar fi lamura adevărului, Parțîcul era... un pămînt de sudalmă și de otravă. CAMILAR, N. II 7. Vorbirea ta mi-i lamură de miere. EMINESCU, O. IV 283. (V. DLRLC 1955-1957).  După cum putem observa, metafora perfectă cuprinzînd cuvîntul este cea găsită de Mihai Eminescu.

Sandu Tudor nota: Lamură e un neaoș și străbun cuvînt românesc, uitat și necunoscut la oraș, rămas viu numai prin fundul văgăunilor, mai mult în graiul țăranilor de la munte. Țăranca [dînd] prin sită deasă, de cîteva ori, făina, ceea ce s-a lămurit mai bine în copaia ei curată, fruntea făinii, floarea acesteia a făinii, o numește: lamură. [...] Am auzit în copilăria mea pe un țăran pleșuvit de vîrstă, privind din urmă un tînăr flăcău: „Ce mai lamură de om". [...]

Lingvistul Mihai Vinereanu pare să confirme intuiția gazetarului interbelic, respingînd o așa-zisă origine latină a cuvîntului propusă de Tiktin, Bogrea, Cioranescu: Pentru a se obține forma lamură s-a pornit de la pluralul lat[in] lamine din care ar fi dat pl[uralul] lamuri, după care s-a refăcut s[ingularul] lamură, deși pl[uralul] lamuri nu se poate explica prin lat[inescul] lamine. Este greu de acceptat o asemenea evoluție, deoarece pluralul lat[in] lamine ar fi rămas lamine. [...] Origine incertă, probabil traco-dacă (cf. Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Editura ALCOR EDIMPEX, 2008).

Sensul propriu al termenului trebuie pus în relație cu celebrul meșteșug dacic al purificării metalelor prețioase; dar cel figurat, cu trimitere la explicații ideatic-lingvictice, va avea prioritate uzuală, dovadă derivatele: (a) lămuri, lămurire, nelămurire, lămurit(ă), nelămurit(ă), lămuritor(-toare), nelămuritor(-toare) – alt argument în favoarea originii autohtone a cuvîntului. 

Depășind aceste aspecte lingvistice, vreau să mă refer la actualitatea articolului datorat intelectualului Sandu Tudor ce și-a asumat într-o perioadă similar tulburată ideologic rolul gazetarului: În vremurile acestea de nelămurire ne trebuie o lamură de români, care să vegheze cu mintea, inima și fapta lor la zămislirea cea nouă a țării. Ei, „lamura aceasta de om" [de oameni, de fapt – adaug eu] sînt chezășia că vor birui printre noi, în rumânitatea viitorului, marile principii de cinste și libertate creatoare. Ne trebuie o elită, o noblețe [desigur la o nobilime, spiritualmente vorbind, se gîndea jurnalistul ce-avea să devină unul dintre sfinții închisorilor comuniste], o lamură românească. Trebuie să dăm prilejul să se poată forma din tineretul nostru o lamură de om. Mîntuirea nu va veni decît prin această lamură, iată o țintă și un program pentru toți aceia care își fac o datorie de a lucra la renașterea românească. Ne trebuie, mai întîi de toate, o lamură de om nou.  Aceasta ar fi fost formularea ideală pentru o lege îndreptățită a învățămîntului românesc.

Grozave nelămuriri prezente divizează, cum observ, societatea după străvechiul plac al potrivnicului (dia+bolos înseamnă etimologic dezbinare). Ele s-ar înlătura repede prin intervenția unei elite veritabile, sprijinite politic de tinerii luminați la care visa și Sandu Tudor cu opt decenii în urmă; dacă pe-atunci învățămîntul era unul bine fundamentat prin reformele lui Spiru Haret și, prin urmare, realmente performant – dovadă stînd mari caractere ieșite de pe băncile Școlii, deopotrivă oameni de știință, muzicieni, artiști, filosofi –, de unde să mai luăm astăzi tineri-lamură, cu putere de judecată, cu discernămînt și credință, cînd învățămîntul de stat se află, după trei decenii de la schimbarea de regim determinată de marile revolte populare din 1989-1990 tot în stadiul demagogic de „prioritate națională", cu „reforme" pe hîrtii, iar acum e în al doilea an de... suspendare efectivă din motive plandemonice?! În ultimul deceniu cazurile flagrante de plagiat descoperite „la vîrf", dovezile indubitabile de exprimare agramată nu numai ale oamenilor puterii, ci și ale lucrătorilor din mass-media au pregătit ogorul arat și semănat de globaliștii de serviciu. Recolta constă în acceptarea de către grosul populației a restrîngerii libertăților constituționale după sfatul „specialiștilor". Pe bună dreptate, referindu-se tocmai la aceștia se întreba recent Tatiana Petrache Este nevoie de un nou „proces al doctorilor infamiei"? Argumentele pro sînt zdrobitoare și concluzia celor bine informați este alarmantă: campania denumită de „vaccinare" e în realitate una de „tratament genic experimental" (cf. Alexandra Henrion-Code, geneticiană și specialistă în ARN; Vanessa Schmidt-Krüger, specialistă în biologie celulară; Colleen Huber, medic naturopat și oncolog naturopat (FNORI), specializată în problemele măștilor anti-Covid etc.), iar cei supuși acesteia au statut de cobai! Dacă am citat nume de specialiste școlite și activînd în Occident – mai exact în Franța, Germania și SUA (Arizona) – nu însemnă că în România nu găsim practicieni și cercetători onești în domeniul sănătății, demni de admirație, ireproșabili deontologic. O listă se află la dispoziția oricui pe ActiveNews (la 2 prier numărul semnatarilor ajunsese la șaptezeci și unu). 

Mișcările de protest din săptămîna 29 mărțișor – 3 prier 2021 soldate cu o Proclamație pentru libertate semnată de mai multe organizații și grupări (între care se află Starea de Libertate,  Calea Neamului, Pro Decizii Informate, Frăția Ortodoxă, Bucovina Profundă, Asociatia Europa Veche, Fundația Pentru Oameni, FOR Forumul Organizațiilor pentru România, Asociația ASCIOR, Asociația Scut Botoșănean, Asociația Straja Carpaților)  și, separat (?), cu o listă de revendicări din partea Asociației Neamunit, demonstrează că există și un număr apreciabil de cetățeni cu pregătiri diverse – majoritatea oameni obișnuiți, dar cu spirit civic treaz. 

Mi-e greu să apreciez deocamdată cîți dintre cei ieșiți pe străzile celor peste patruzeci de orașe ale țării merită să poarte nu doar demnitatea, ci și responsabilitatea de a constitui acea lamură de românitate necesară acut redresării; o grilă posibilă ar fi: integritatea profesională și morală, capacitatea de a vorbi / gîndi liber, patriotismul, credința creștină (de aici, de fapt, decurg celelalte, inclusiv jertfelnicia și dragostea de semeni). Personal, sper că asemenea oameni există în România; nu-mi rămîne altceva de făcut decît să mă rog: 

Sfîntă Treime, scoate-ne în lumină, rogu-Te, lamura de românitate de trebuință acum neamului nostru prigonit dinăuntru și dinafară. Dă-ne răbdare dinaintea încercărilor și pune în mintea noastră înțelepciunea de a răspunde cu promptitudine și demnitate uneltelor diavolești înverșunate să ne piardă. Mai ales, Te rog să luminezi grabnic mintea celor ce sînt ispitiți să-și trădeze semenii, să batjocorească tradițiile și credința creștină. 

Ajută-i, Te rog, Doamne, Iisuse Hristoase, pe cei căzuți în patimi să se ridice; pe cei lacomi satură-i, pe cei mînioși bucură-i, pe cei mîndri smerește-i, pe cei puțini la minte înțelepțește-i; iar pe mine, păcătosul, iartă-mă că am cutezat să formulez toate acestea, știind că ai infinită milă și dragoste pentru lumea aceasta în care, deși aflată la cheremul potrivnicului, Te-ai pogorît și Te-ai jertfit de bună voie, spre a ne arăta Adevărul, Calea și Viața.
Slavă Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh! Amin!  

București, 6 prier 2021
 
1 -  Utilizez volumul Sandu Tudor, Universalism românesc, din colecția Arhiva Rugului Aprins, 1, București, Editura Eikon, 2016, pp. 122-123.

2 - Citez, corectînd ortografia și punctuația, din http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Rum%C3%A2nia : Rumânia a fost o treaptă socială în Țara Românească din care făceau parte țăranii dependenți față de domnie și față de un stăpîn feudal, fie că era laic sau ecleziastic. Această treaptă socială corespundea iobăgiei din Transilvania și [veciniei /] veciniciei din Moldova. Termenul de rumân cu sensul de țăran dependent apare pentru prima dată într-un document din 4 iulie 1572. Faptul că în secolul al XVII-lea acest termen este tot mai des utilizat dovedește generalizarea acestei categorii sociale. Rumânul nu avea nici pămînt [în posesie] nici obligații.  În 1595, Mihai Viteazul desființează „dreptul de strămutare" al rumânilor, astfel că aceștia erau obligați să rămînă pe moșia [de] care [aparțineau]. Ei puteau scăpa de starea de dependență prin fuga de pe moșie, prin eliberare, prin răscumpărare sau prin iertarea căpătată de la stăpînul [moșiei], fără despăgubire. Îndatoririle rumânilor constau în renta feudală. Aceasta putea fi de trei tipuri: dijma, datul și claca. Dijma sau găleata consta în darea de grîu, orz, fîn. Datul consta într-o dare plătită stăpînului [moșiei] și domniei pentru vite, stupi, pășunat. Claca [reprezenta] munca prestată în beneficiul stăpînului de moșie un număr de zile pe an. Domnul fanariot Constantin Mavrocordat a fost cel care a desființat rumânia în Țara Românească în 1746 și [vecinia /] vecinicia în Moldova în 1749. Astfel, din punct de vedere juridic, rumânii au devenit clăcași. (Cf. Georgeta Smeu, Dicționar de Istoria Românilor, București, Editura Trei, 1997). 

3 - Părintele Nicolae Tănase explica într-o întîlnire cu tinerii de acum cîtva timp (26 martie 2021 - n.r.) că, din cauza procentului dezastruos de nașteri, combinat cu rata monstruoasă a pruncuciderilor vom decădea foarte curînd la condiția de trib (VIDEO MAI JOS)!  

4 - Cel mai greu dintre păcatele actuale este pruncuciderea, denumită eufemistic-manipulatoriu „întrerupere de sarcină" sau „avort".