Din vremea celor mai vechi înjghebări ale omului de pe pământul Daciei a fost nevoie de anumiți oșteni care să asigure administrația, ridicarea dărilor, iscodirea vrăjmașilor, aducerea la ordine a nelegiuiților, apărarea hotarelor, atribuțiile fiind, cel mai adesea puțin delimitate. Dacă vă uitați bine, ele nu sunt limpezi nici azi după două milenii.

Suntem urmași ai unor viteji care nu se temeau de moarte, singurii din lumea antică pe care grecii îi credeau nemuritori. Pentru Herodot, care amintește de campania regelui persan Darius împotriva sciților (513 î.Hr.), geții sunt ,,cei mai viteji și mai drepți dintre traci”. Prin urmare, era bărbăție și mai era ordine publică și legalitate, cum am zice noi azi în noul limbaj. Iordanes (sec.V) spune că înțeleptul Deceneu, i-a îndemnat pe daci ,,să petreacă viața în fapte bune”, legile naturii fiind la ei legile frumoase, ,,belagines”. Ce probleme să pună oștenilor care te chemau la ordine un popor așa cuminte? ,,Obosit și blând popor” a scris fiul de preot greco-catolic Coșbuc în Păstorița. S-a scris despre ,,vitejia și disprețul de moarte al dacilor”, noi fiind ,,cel mai vechiu popor creștin din sud-estul european; […] chiar și azi, după învățătura Mântuitorului, religia getă încă impresionează prin frumusețea ei”. ,,Ad mortem paratissimi getae”, însemna Pomponius Mela, în 45 d.Hr.

Acuma, vă întreb, văzând mizerica care ni se picură în suflete, inclusive de cei din rândurile noastre? Cum să fii fala lumii antice, cum să se lățească Dacia, cum să ai așa hotare și să săvârșești fapte de vitejie, fără armonie și împreună lucrare, la nevoie cu impunerea legii de atunci, fără elită conducătoare și preoți, fără armată și administrație? Peste tot și toate, erau acei ,,boni homines”, adică oamenii buni și bătrâni, o adevărată instituție fără a fi instituție cu sediu și antet, că vorba unui bătrân are în ea cinstea unui neam și greutatea unui testament. În regatul dacilor, ,,polițiștii” de atunci n-au avut o misiune grea. Tracii, vechea ramură din care ne tragem noi, credeau în nemurire și erau înclinați spre misticism. Zice Strabon așa de frumos: ,,De când lumea” la ei râvna religioasă e ,,caracterul precumpănitor al firii lor”.

Autoritatea mare a regilor daci, dar îndeosebi a lui Burebista și Decebal, a însemnat și dregători care să impună, uneori prin forța armelor, legea, obiceiul, cutuma, deși e de presupus că ,,legile frumoase” erau respectate de bunăvoie. Strabon spune în chip fericit că ,,Burebista i-a deprins cu ascultarea poruncilor” , iar Iordanes că dacii aveau inoculate ideea obârșiei divine a legilor. Cum altfel dacă regale dac Comosycus a fost și mare sacerdot, preot? Oare nu dacii au fost aceia care, pe lângă regele care-i comanda militărește, aveau și pe marele preot, care-i povățuia sufletește? La dacii precreștini, preotul era și judecător. Și apoi, ,,în lipsa sancțiunii administrative a statului, a rămas sancțiunea morală reprezentată de preot”. A fost pe aceste meleaguri un creștinism înainte de creștinism, înainte de misiunea Sf.Ap. Andrei, Apostolul lupilor și Ocrotitorul României, iar cine cunoaște bine însușirile sufletești ale acestui popor, cine a îndrăgit și pătruns înțelesurile vechi din ,,Miorița”, știe ce zic.

Nici coloniile romane din Dacia nu puteau rezista aproape două veacuri fără sacerdot, fără lege. Legea e haina și firescul statului. Am uitat oare că pe acest pământ s-au găsit cele 25 de Triptice de la Roșia Montană, care datează din sec.II d.Hr.? Poliția orașelor de atunci era în sarcina edililor, în vreme ce questorii (de aici vine chestura și gradul de chestor!) erau doar oamenii fiscului. Ca să îi supună pe daci, cea mai mare forță a antichității a isprăvit mândrul pod peste Danubius și a făcut drumuri, iar după ce, cu chiu, cu vai, a izbutit, romanii au zidit cele mai frumoase monumente ale lumii de atunci: Trophaeum Trajani, Columna, Arcul de Triumf. În cinstea biruitorilor, dar de fapt a fost a învinșilor, a dacilor!

Noi n-am ajuns vreodată la acel insultător și funest ,,Cujus regio, ejus religio” (A cui e cârma, a aceluia e și religia). La noi, creștinismul s-a altoit pe credința aparte a dacilor, iar noua religie era a bunătății, a înfrânării voii, a dăruirii Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al Lui și prin urmare, nu putea fi decât în sprijinul legalității. ,,Aproape creștini înainte de creștinism” , atacați din toate părțile de migratori, creștinismul ne-a dat statornicie. Am fost conservatori, îndărătnici și loiali. Și toate le datorăm credinței creștine. Noi n-am fost înghițiți de asiatici, iar mai târziu alte erezii n-au prins la noi și nu vor face prozeliți în vecii-vecilor, amin!