ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Nu este greu să ne mai răspundem la întrebarea "În ce lume trăim?", de vreme ce, pe zi ce trece, doar dacă ești și orb, și bătut în cap, mai poți crede faptul că omenirea se află pe drumul cel bun.

De când a început scandalul azilelor de bătrâni mi-am spus că mai bine tac. Nu sunt de acord nici cu internarea în asemenea stabilimente a celor funcționali, însă nici ținerea în îngrijire a celor cu necesități speciale "ca să nu ne râdă lumea" sau pentru a le lua pensiile nu mi se par soluții omenești.

Bătrânii noștri nu sunt, cum se vrea acum, niște jucării stricate de care trebuie să scăpăm, internându-i mai mult forțat în azile pentru a nu ni se strica nouă zenul. Atâta timp cât se descurcă singuri, își fac piața, curățenie, se pot spăla și îngriji singuri, cât au mințile la ei, să îi dezradacinezi ca nu cumva să te deranjeze e o cruzime fără seamăn, care le scurtează viața.

Cum o cruzime este să ții un bătrânel bolnav, care în mod fără echivoc are nevoie de îngrijire specială cu tine, lăsându-l singur în casă până te întorci de la serviciu, nesupravegheat (mai ales dacă suferă de o boală cognitiv degenerativă - poate nu știați, dar există nu mai puțin de cinci feluri de demență care pot afecta vârstnicii), uneori la pat, nu inseamnă, din punctul meu de vedere că "ai grijă de ei", nici că "îi iubești".

 Și sa faci așa ceva ca sa nu te condamne o "lume" care altfel nici nu te întreabă dacă mai poți, este un act de prostie și de un egoism feroce. Ca să nu mai vorbim despre celelalte cazuri, în care bătrâneii bolnavi și neputincioși sunt lăsați în plata Domnului, dar ținuți flamanzi și murdari acasă, pentru ca pensia lor e tocmai bună de dat pe băutură.

Așadar eu nu ii condamn pe cei care având o mamă sau un tată ajunși la vârsta senectuții, chinuiți de o boală sau mai multe, aleg internarea într-un centru unde aceștia pot fi îngrijiți, spălați, unde li se pregătește mâncare, unde sunt hrăniți și li se administreaza tratamentele corect, unde au asistenta medicală non-stop și chiar pot interactiona cu alte persoane de-un leat cu ei.

Pentru cei care ii acuza pe copiii care nu au încotro și își duc părinții într-un asemenea centru, am o singura invitație: sa își imagineze cum e sa iti lași mama sau tatăl acasă și când te întorci de la serviciu sa îl găsești plin de excremente sau sa iti vezi locuința în flăcări. Sau sa nu îți mai găsești deloc părintele, pentru că a plecat la plimbare și a uitat unde trebuie sa se întoarca...

Și nu, nu e ok nici pentru nepoți sa fie privați de atenția părinților, care sunt preocupați strict de bunicii neputincioși din casă. Nu este ok nici pentru copiii ajunși adulți să se transforme în infirmiere. Atenție, aici vorbesc strict de cazurile în care este vorba despre bătrânei cu nevoi reale, nu despre oameni în vârstă care se alintă din când în când, plângându-se de toți și de toate pentru a atrage atenția - pentru că se întâmplă și așa ceva.

În asemenea cazuri, internarea într-un centru specializat nu este un moft, ci o necesitate. Dar acest lucru nu trebuie să însemne ca, o dată trimis in grija altora, ne punem palma în fund și să uităm de existenta lor, considerand ca un telefon din an în Paști înseamnă că ne-am făcut datoria.

Este greu de evaluat atitudinea aparținătorilor față de părinții abandonați în azilele de bătrâni. Dar nu m-aș mira ca ea sa fie chiar rezultatul "educației" primite exact de la cei acum lăsați pe mâna altora, pentru că nu puține sunt cazurile de acest gen.

Nu putini sunt părinții ajunși acum bătrâni care și-au abandonat copiii pentru că voiau sa își "trăiască viața" fără grija progeniturilor, părinți care pentru liniștea lor și-au ținut copiii cât mai departe. De părinți care au făcut totul ca să nu fie "deranjați" de copiii lor și care, ajunși singuri și indezirabili, pretind sa fie întreținuți și îngrijiți, tratați cu deferență, regește, de copiii a căror fericire nu a contat niciodată pentru ei, așa cum nu contează nici acum.

Este greu sa te pronunți asupra atitudinii aparținătorilor și când aceștia muncesc peste hotare și ajung în țară, dacă ajung, o dată la un an sau doi.

Dar nu este deloc greu sa te pronunți asupra personalului angajat în acele stabilimente. Nici asupra patronilor "afacerilor".

Nu este greu nici sa te pronunți asupra autorităților direct implicate în supravegherea, conform legilor, a acestui tip de "biznis".

Nu este greu sa te pronunți nici asupra caracterelor celor care locuiau în apropierea azilelor groazei, știau ce se întâmplă acolo și nu au considerat potrivit sa sune la 112 și sa cheme câteva televiziuni. Pentru că, o dată ajunsă povestea în vizorul opiniei publice, toată protecția de care s-ar fi bucurat vinovații ar fi dispărut ca prin farmec. 

Nu e greu sa te pronunți nici asupra oamenilor politici care au găsit exact acum momentul să își exercite pârghiile de control ca să aducă în mainstream aceste lucruri, să se folosească de o tragedie cunoscută, se pare, de ani de zile, pentru distrugerea imaginii adversarilor și pentru eliminarea lor.

Pentru că asta e lumea în care trăim, din care facem parte cu toții. O lume în care nu ne interesează de nimeni altcineva decât de noi înșine. O lume de lași care își justifică lipsa de reacție prin "nu e treaba mea".

O lume a unor oameni politici votați de noi, oameni politici pentru care totul există spre propriile lor interese și strict pentru slava lor.

Slava România postcomunista și progresistă!