ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Ce amintire mi-a răscolit, Părintele Arhimandrit Mihail de la Manastirea Antim acum, scriind despre învățăturile Părintelui Dumitru Stăniloae privind icoana Ortodoxă...

Era într-o vară. Într-o după-amiază când m-a întrebat arțăgos un puști de vârsta mea (pe vremea aceea aveam cred vreo 14-15 ani, dacă nu mai puțin) cum de "la voi, la Ortodocși, se închină lumea la icoane, deși e poruncă să nu o faceți la chip cioplit".

Puștiul era trecut la adventiști. Nici nu știu cum îl racolaseră, cum il spalaseră pe creier, cert e că părinții lui aveau mari probleme cu el. Din premiant ajunsese codașul clasei, nu mai citea decât ce ii îngăduiau "frații", stătea cu orele privind tavanul. Dintr-un copil care își respecta părinții și chiar ii ajuta în gospodărie, o dată cu trecerea lui în cealaltă parte, nu mai voia să facă nimic. Mutarea unui furtun între vadurile roșiilor era refuzată, iar dacă trebuia să se petreacă într-o zi de sâmbătă, se declanșa în casa lor o mică apocalipsă. Oamenii erau pur și simplu distruși, nimic nu părea să funcționeze. Poate din aceasta cauză, văzându-i părinții, cumva m-am simțit responsabilă de a-i explica câteva lucruri.

Îmi aduc aminte și acum cum stăteam pe niște butuci cu pernuțe în curtea mămăiței, la o măsuță mică din tablă acoperită cu milieu brodat, sub arcada de trandafiri înfloriți și cum i-am vorbit despre Dumnezeu. Despre cum noi nu ne închinăm icoanei pentru că e o bucată de lemn pictat, ci ne închinăm Aceluia sau Aceleia pe care icoana o reprezintă. Că Dumnezeu se uită la noi prin icoane. Că icoanele sunt ca un fel de fereastră spre Dumnezeire. Că atunci când mă rog, am impresia ca ochii Sfinților sunt asupra mea, ca ei îmi ascultă cuvintele. Și îmi amintesc că am purtat o conversație lungă atunci, poate de câteva ceasuri bune.

Mamaie nu stătea cu noi. Era în bucătăria de vară, își vedea de ale ei, nu ne auzea ce vorbim.

Îmi amintesc ca am reușit sa ii combat puștiului toate afirmațiile. Îmi doream cu toată ființa mea sa vadă lucrurile ca mine, pentru că știam înlăuntrul meu că tot ce ii bagasera oamenii aceia în cap cu titlu de adevăr absolut era greșit, că nu avea nicio logică și niciun suport.

La un moment dat, puștiul a plecat acasă la el. Se înnoptase de-a binelea și mamaie m-a întrebat ce am avut atâta de povestit cu el. I-am răspuns, foarte serioasă, că am vorbit despre Dumnezeu, despre icoane și despre Credință.

Mamaie, Dumnezeu sa o ierte și să odihnească în pace, a rămas cu gura căscată, parcă văd și acum privirea mirată pe care mi-a aruncat-o auzind un asemenea răspuns. Dar, în același timp, părea să fie mândră de Dienușa ei. Simt acum același fior pe care l-am simțit atunci. Atunci când i-am spus, eu însămi nevenindu-mi a crede ce tocmai se intamplase, că parcă totul fusese un vis:

"Mamaie, nu pot să explic cum, dar știam ce să îi zic și cum sa ii demontez ideile acelea. Parcă îmi șoptea un Înger la ureche vorbele pe care trebuia să i le spun. Îmi era foarte ușor să îi explic. Vedeam totul plin de claritate, am spus lucruri la care nici nu m-am gândit până acum."

Pentru că așa era - până atunci eu nu mai vorbisem niciodată atât de mult cu cineva despre Dumnezeu. Cu atât mai puțin nu avusesem parte de" polemici" teologice, fie și la nivel de novice.

Lucrurile acestea se petreceau in vremea comunismului. Mamaie nu avea nici măcar o Biblie în casă. Nici părinții mei nu aveau. Dacă stau bine să mă gândesc, nici cărți de rugăciuni nu-mi erau la îndemână. Legătura scriptică cu Ortodoxia nu exista. Erau doar calendarul, icoanele și candela care ardea mereu. Cateheza mea?! Poveștile si învățăturile mămăiței. Dragostea ei de Dumnezeu. Poate că de aceea nici acum nu înțeleg și nu percep "frica de Dumnezeu" cum o fac alții. Mamaie nu era îngrozită de pedeapsa Domnului, nu Îl vedea drept un inchizitor care stătea cu biciul în mână așteptând momentul oportun când sa te articuleze.
 
"Frica Lui Dumnezeu" înseamna pentru ea respectul, sfiala față de Tatăl Ceresc. Dorința de a nu-L supăra venea din dragoste, nu din frică. Nu vrei să îi superi pe cei care ii iubești nu de teama pedepsei, ci pentru că știi că ei ar suferi. Că i-ai dezamăgi. Așa și cu Dumnezeu. Trebuie să-L asculți din dragoste. Pentru că Dumnezeu te iubește mult și e bun și nu merită să îi dăm dureri de cap, pentru că El suferă pentru noi. De ce ne-am dori să îl facem pe Dumnezeu să sufere?!

Așa Îl vedea mamaie pe Dumnezeu. Sau așa am înțeles eu că Il percepe pe El și frica de El. Și tot așa Îl văd și eu. Și tot așa, în acest registru înțeleg conceptul de "frică de Dumnezeu".

Toată "cultura" mea teologică de la acea vreme consta în "Tatăl Nostru", într-un "Crez" "spart", pentru că dintr-un motiv pe care nu îl înțeleg nici acum, nu-mi rămânea cap-coadă în cap. Și în povestirile mămăiței despre Dumnezeu, Hristos, Măicuța Domnului și Sfinți, precum și în frânturi din slujbele Părintelui Capaciurea.

Aceasta îmi e mărturia. Am lacrimi în ochi. Și acum, ca și atunci, îmi sunt tare dragi icoanele. Mai ales una anume. Cea în fața căreia mămăița m-a învățat să mă rog. Icoana mămăiței. Cea mai frumoasă icoană din lume.