De ceva zile am asistat la lucrările Academiei de vară a Partidului S.O.S. România în frunte cu președintele acestuia, avocat Diana Iovanovici Șoșoacă. Valorile de referință sub care au fost așezate lucrările cursurilor de către organizatori au fost icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe, Mihai Eminescu și suveranismul românesc.

Foarte frumos totul doar că, precum spune un alt mare european, Dante, „drumul până la iad este pavat cu bune intenții”. Într-o primă conferință susținută de președinta partidului în a treia zi a lucrărilor am ascultat o lecție despre religie, despre Vechiul și Nou Testament, despre biserică etc.

O serie de considerații pe care le putem încadra în ceea ce s-ar cuveni să numim „teologie întoarsă”. „Ce legătură este între Vechiul și Noul Testament?” s-a întrebat D-sa, la un moment dat. Și a răspuns: „Nici una. Adevărata Biblie se află la Vatican”. Și imediat a adăugat: „Vechiul Testament arată un Dumnezeu care ucide, ..., Și preoții știu că anumite pasaje sunt schimbate”.

Ca să afirmi cu atâta severitate că între Vechiul Testament al profeților, al legii și al psalmilor regelui David și Noul Testament al Evangheliilor, al Epistolelor, al Faptelor și al revelației Sf Ioan Bogoslovul în insula Patmos, nu este nici o legătură înseamnă să întorci pe dos Cuvântul lui Dumnezeu, Care spune. „Să nu socotiți că am venit să stric legea și prorocii; N-am venit să stric ci să împlinesc” (Matei, 5, 17).

E greu să descoperi o mai apăsată sfidare tocmai la adresa primei valori simbolice pe care și-a asumat-o organizatoarea când a așezat în fruntea acelei întruniri tocmai icoana Pruncului Iisus în brațele sfinte ale Maicii Sale. Cu aceasta n-a întârziat să ni se descopere și a doua fațetă a raportării la icoana sfântă. În plin post al Adormirii Maicii Domnului, în prima Duminecă a postului, (tragem nădejdea că vor fi mers împreună, toți cursanții, la Sf. Liturghie ca să confirme că au legătură cu Icoana Maicii Sfinte), toți membrii de frunte se bălăceau (iertare, dar n-am găsit alt termen pentru ceea ce se vedea) într-o piscină, în ritmul unor manele. Cu aceasta se devoalează și a treia deviere, aceea de la mărturisirea de adeziune față de modul de viață al  unui popor ortodox, al cărui geniu tutelar este Mihai Eminescu, cel ce a scris dumnezeiasca închinare la figura Maicii Sfinte:

Craiasa, alegându-te
Îngenunchem, rugându-te:
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Si zid de mântuire,
Privirea-ti adorată
Asupra-ne coboară
O, maica prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!

Noi ce din mila sfântului
Umbra facem pământului
Rugăm-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumina dulce, clară,
O, maica prea curată
Si pururea fecioară,
Marie!

Dacă, după Sfânta Liturghie, solemna lor adunare ar fi rostit în glas legănat dumnezeiasca litanie în loc să se bălăcească în ritmuri rupte față de duhul sfintei duminici, ar fi fost o dumnezeiască adeverire a celor trei valori clamate de conferința partidului în numele poporului român, al suveranismului.

Nu acesta este poporul lui Mihai Eminescu și nici al Scripturii. Un popor fără liturghie duminicală este un popor rătăcit. Pe acesta nu-l poate urma nimeni și dacă aceasta a fost demonstrația „Academiei S.O.S România”, atunci „ferească Dumnezeu”.

Și lucrarea cea inspirată de duhul rătăcirii nu se încheie aici fiindcă în aceeași conferință din ziua a treia am ascultat reflecții de contestare a ordinii bisericești, stabilită în chip tainic, prin oameni, dar cu lucrarea Duhului Sfânt.

Această rânduială se distinge prin cele trei trăsături care fac excepționalismul bisericii universale a dreptei credințe, Biserica Ortodoxă. Aceasta este organizată ca biserică sinodală, autocefală și sobornicească.

Cel ce contestă această ordine produce dezordine în toată Biserica ortodoxiei universale și deci mondiale. A îndrăznit unul s-o facă și acela a fost țarul Rusiei, patriarhatul din rațiuni ce țineau de puterea lumească.

Frică te cuprinde când o auzi pe conferențiară spunând: „așa că le spun preoților încă odată: mai lăsați prostiile care-i învățați pe oameni să fie umili și sclavi... că voi i-ați adus în situația de a fi în genunchi..”.

Nu numai că fu sfidată ordinea arhierească a sinodalității, autocefaliei și sobornicității, dar, cu aceste cuvinte a fost aruncată o batjocorire peste funcția liturghisitoare a preotului.

Unde anume îi învață preoții prostii pe credincioși? În omiliile la liturghia citită? Și ca să fie încă mai lămuritor, am ascultat-o pe conferențiară contestând însemnătatea tainică a sinodului al 3-lea de la Niceea fără de care crezul ortodox, așa cum îl repetăm de 1700 de ani, n-ar exista și mintea credinciosului ar fi scufundată în cea mai teribilă beznă și rătăcire, cea arianistă.

E adevărat că „nu oamenii decid când e paștele când e Crăciunul”, are dreptate D-sa, dar când adaugă: „nu conciliul de la Niceea” își etalează dizgrațios analfabetismul funcțional. La sinodul al 3-lea de la Niceea nu oamenii au stabilit crezul, ci Duhul lucrător al lui Dumnezeu, în chip tainic, prin Sfinții Părinți fondatori ai rânduielii liturgice, această sfântă, genială, dumnezeiască lucrare, capodoperă teandrică a omului restaurat în Iisus Hristos Dumnezeu.

Și când adaugă: „mie nu mi-e frică de ei, nici de popi, nici de patriarhi, însă fiecare crede în Dumnezeu în modul lui” ar trebuie să se teamă fiindcă a pășit spre tărâmul păcatului cel mare, al ereticilor, ceea ce ne aduce aminte de alte declarații aiuritoare al D-sale.

Dar sigur că nu se teme și asta e problema dumneaei. Fiindcă la scaunul judecății suntem singuri fiecare dintre noi înainte de a fi cu tot neamul cel adromit în fața omenirii judecate nemitarnic, fiindcă este chiar judecata lui Dumnezeu Fiul Întrupat la a doua venire.

Și pentru ca mesajul conferinței să fie adus la zi dna președinte se referă și la taina sfintei lumini de la Ierusalim, față de care s-a izvodit în toată ortodoxia mondială ritualul Aducerii Sfintei Lumini de la Ierusalim. Acest ritual universalizat în chip tainic este o dovadă a chemării lui Dumnezeu către toți creștinii la minunea coborârii sfintei lumini numai de Paștele ortodox acolo unde este capitala universală a întregii creștinătăți, Ierusalimul.

„Lumina care vine de la Ierusalim nu vine de la Dumnezeu”, strigă dna președinte și adaugă: „vine pe bani, foarte mulți bani”.

Nu, doamnă, lumina vine pe calea tainică mediind înfiriparea unui sfânt ritual care tocmai s-a împământenit în toată geografia pământească a ortodocșilor și pe care deja toată creștinătatea ortodoxă o denumește la fel: „aducerea Sfintei Lumini de la Ierusalim”, adică de la Mormântul Sfânt, de Paștele ortodox și numai atunci.

Sigur că lumina sfântă vine și în fiecare biserică dar acolo vine în chip nevăzut. Dumnezeu a ales anume Ierusalimul Mormântului Său și Ziua voită de El, a paștelui ortodox, să coboare în chip văzut, ca o taină cutremurătoare și la vedere.

Cine este, ce fel de persoană este cel/ cea care contestă marea taină și minune și ritualul anume încuviințat de voia lui Dumnezeu, al Aducerii Sfintei Lumini. Așa cum este, de pildă, ritualul Scoaterii sfintei Cruci etc. Și toate acestea într-o singură zi și o singură conferință. Ferească Dumnezeu!