Elitele europene par dispuse să „salveze democrația” - de popoare – distrugând-o. Cu cât poziția lor devine mai proastă, cu atât măsurile pe care le iau sunt mai disperate. Cine știe unde va sfârși acest război împotriva democrației?

Un editorial de Mike Hume, publicat de The European Conservative, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Liderii UE s-au lăudat întotdeauna că proiectul lor este de a crea o „uniune tot mai strânsă” în Europa. Iar acum pare că statele europene chiar se apropie tot mai mult, din punct de vedere politic. Numai că aproprierea asta nu este în direcția de centralizare pe care și-ar dori-o elitele de la Bruxelles.

Dimpotrivă. Din Anglia în Germania și România, rezultatele recentelor alegeri arată că milioane de votanți europeni sunt azi uniți în hotărârea lor de a scăpa de vechiul establishment politic pro-UE, votând pentru partide național-populiste.

Joia trecută a venit cu o victorie senzațională pentru partidul insurgent Reform UK al lui Nigel Farage la alegerile parlamentare, locale și de primărie din întreaga Anglie. Apoi, duminică, candidatul naționalist George Simion a câștigat cu ușurință prima rundă a alegerilor prezidențiale din România.

Aceste rezultate demonstrează ruptura tot mai adâncă dintre Europa oficială, imaginată de elitele de la UE, și Europa reală, în care milioane de oameni trăiesc, muncesc și votează.

Elitele UE au atras cu mare bucurie guvernul laburist din Marea Britanie tot mai aproape în orbita Bruxelles-ului, din toate punctele de vedere, de la comerț la politica de apărare, asigurând europenii că Europa va lăsa „trauma” Brexit-ului în urmă.

Cu toate astea, săptămâna trecută, milioane de englezi au respins la vot nu doar laburiștii, ci și pe conservatorii aflați în colaps, făcând foarte limpede faptul că ei își văd viitorul în Farage, care este „Domnul Brexit” în persoană.

În România, elitele UE și aliații lor din media au făcut tot ce le-a stat în puteri că-l demonizeze pe Simion ca „aliat de extremă dreapta al lui Trump”. Cu toate, astea, susținerea pentru liderul AUR n-a făcut decât să crească, până într-acolo că acesta a câștigat peste 40% din voturi la alegerile prezidențiale de duminică.

Aceste lovituri pentru oligarhii de la Bruxelles vin după rezultate similare peste tot în Europa, mai ales susținerea enormă de care s-a bucurat partidul de dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) la alegerile generale din Germania, în februarie.

A devenit, deci, limpede că revolta populistă, deși declarată moartă de atâtea ori, este cât se poate de vie și cât se poate de vivace peste tot în Europa.

Pe de altă parte, vechile partide mainstream se clatină pe marginea mormântului politic, agățându-se cu disperare unele de altele ca să supraviețuiască.

De la reunificarea Germaniei, acum 35 de ani, până acum, „dupolisul” creștin-democrat – social-democrat a împărțit circa 80% din electorat. Astăzi, abia reușesc să adune jumătate din acel procent.

La alegerile de săptămâna trecută din Anglia, laburiștii și conservatorii abia dacă au strâns împreună o treime din voturi – cel mai mic scor din istorie.

Distanța dintre aceste partide și popoare crește – mai ales când vorbim de clasa muncitoare și tineri – și este mai mare decât a fost vreodată în istoria modernă.

Mai rău, așa cum scriam la acest sfârșit de săptămână despre Marea Britanie, aceste partide își pierd chiar și electoratul tradițional de bază:

„Nu mai există acele așa-zise ziduri albastre sau roșii, nu mai există fiefuri, nici locuri asigurate, nici nucleu electoral pe care vechile partide să se mai poată baza”.

Cum răspund partidele vechi acestei crize existențiale în încercarea de a ține această revoltă populară sub control?

Întâi, au încercat să-i îmbuneze pe protestatarii mânioși susținând că au înțeles preocupările maselor față de imigrația de masă sau făcând concesii de la politica Net Zero.

Dar chiar cred că electoratul european este atât de imbecil încât să creadă toate astea? În condițiile în care aceleași partide sunt cele care au impus aceste politici și continuă să le promoveze în alianță cu stânga și cu verzii de la Berlin și Bruxelles?

Oamenii judecă politicienii după ceea ce fac, nu după ceea ce spun despre ei înșiși.

Când au constatat că nu mai au ce face pentru a răsturna valul populist, partidele establishment-ului european au lăsat masca să alunece, și azi le putem vedea adevărata, hidoasa față a elitismului. Sunt dispuse să submineze și să fractureze democrația însăși, doar ca să împiedice electoratul să voteze pentru „cine nu trebuie”.

Anul trecut, în România, instanțele – cu complicitatea Comisiei Europene – au anulat alegerile prezidențiale după ce naționalistul Călin Georgescu a câștigat primul tur – și, după aceea, i-au interzis să mai candideze în luna mai.

Oare lui Simion ce vor încerca să îi facă de data asta, având în vedere că voturile naționaliste s-au dublat?

Un alt caz scandalos în care elitele au declanșat un război împotriva conservatorilor naționaliști este cel din Franța, în care instanțele de judecată i-au interzis lui Marine Le Pen, lider al partidului naționalist Rassemblement National, să candideze la alegerile prezidențiale – alegeri pe care, după toate indiciile, urma să le câștige.

În Germania, agenția de spionaj a statului a etichetat oficial AfD ca grupare extremistă de dreapta, manevră care ar putea constitui temeiul pentru interzicerea acestui partid. Iar partidul pe care vor să îl reducă la tăcere, să nu uităm, nu e vreo sectă marginală, ci reprezintă vocile a milioane de germani, a ieșit pe locul doi la alegerile generale din februarie, iar acum apare primul în sondaje.

În Marea Britanie, ca replică la ascensiunea Reform UK, partidele laburist și conservator au complotat, pur și simplu, pentru anularea alegerilor locale în regiunile în care se aștepta ca Farage să câștige. Marea Britanie anulează alegeri. Oare ce mai poate urma?

Iar în țările în care oamenii continuă să voteze „pe cine nu trebuie” – adică pentru candidați de dreapta – eurocrații au întotdeauna la dispoziție pârghiile banului. Acesta a fost modus operandi pentru subminarea guvernului „Lege și Dreptate” din Polonia. Și tot aceeași metodă o aplică azi și pentru a șantaja guvernul conservator al Ungariei – aplicându-i penalități de un milion de euro pe zi, care se tot adună – încercând să-l forțeze să se supună dictatelor progresiv-liberale privind imigrația emise de elitele de la Bruxelles.

Dacă mai adaugi și amenințările constante cu retragerea dreptului de vot al Ungariei în caz că îndrăznește să blocheze intrarea Ucrainei în UE, nu poți să nu te întrebi: Mai avem o uniune de state suverane, sau am ajuns deja la stadiul de Imperiu european?

Nu mai pare deloc o nebunie să afirmi că elitele europene par dispuse să „salveze democrația” - de popoare – distrugând-o. Cu cât poziția lor devine mai proastă, cu atât măsurile pe care le iau sunt mai disperate. Cine știe unde va sfârși acest război împotriva democrației?

Ce știm sigur este că nimic din toate astea nu reușește să oprească revolta populară. În realitate, aceste măsuri nu fac decât să sporească susținerea pentru populiști.

Greu de închipuit mize mai mari. De aceea, trebuie să fim alături de revolta populistă, care este cea mai bună șansă pe care o avem de a contesta vechiul establishment peste tot în Europa și a schimba, odată pentru totdeauna, politica.

Sigur că, în ciuda unui tipar comun de insurgență politică, partidele nu sunt la fel. Există mari diferențe între, de pildă, Reform UK – la a căror campanie pentru alegerile generale am lucrat, anul trecut – și partidul etno-naționalist AUR din România.

Dar aici nu este vorba despre caracteristicile particulare ale unui partid sau altul. Este vorba despre a susține revolta oamenilor în toate nenumăratele ei forme – de la protestele fermierilor la cele anti-imigrație – pentru a readuce demos în inima democrației.

Aici nu este vorba despre un „vot de protest” sau un exercițiu. Este vorba despre o oportunitate istorică de a demola vechea ordine și a deschide în forță poarta către un viitor politic diferit – indiferent care va fi acela. Așa cum îi place lui Farage să spună: „Printre oameni se întâmplă ceva”.

Ceva ce ei nu pot opri – iar noi nu ne putem permite să ratăm.