După șocul Vance și primul impuls, grabnic reprimat, de a declara America inamicul României, Sistemul dâmbovițean a emis două ordine de zi pe unitate pentru a combate valul narativ care amenință să-l măture.

Primul ordin este proclamarea lipsei de democrație în America. Pasămite, Statele Unite nu sunt chiar dușmanul nostru (de-aia s-au modificat la repezeală titlurile și s-a umblat la reglajul nuanțelor), dar nici vreun model care trebuie urmat nu sunt.

Drept care, la comandă, pentru a nu părea că-l iau în colimator doar pe Trump (grozav se tem de el!) spațiul media băștinaș s-a umplut de exemple de abuzuri interne și internaționale ale Washingtonului, din ultimii 35 de ani.

Doar că tertipul ăsta are două hibe uriașe:

1. Toate (dar absolut toate) administrațiile americane (cu excepția primul mandat Trump) au fost globaliste și belicoase – prin urmare, Sistemul își trage singur un șut în fund.

2. Toți (dar absolut toți) cei care promovează acest mesaj în media sunt exact cei care, până ieri, au pupat și supt la Marele Licurici până le-au amorțit fălcile și li s-au umflat buzunarele.

Cum memoria colectivă nu este chiar atât de scurtă, Sistemul reușește performanța de a-și parafa turul cu două șuturi dintr-o singură lovitură.

Al doilea ordin de zi pe unitate este mai subtil. Stil „Rog”. Au început să circule în spațiul media niște ode înălțate lui Zelenski - în care președintele ucrainean este prezentat după rețeta poemelor medievale dedicate lui Roland de Ronceveaux sau Cidului Campeador.

Lira autorilor plânge de emoție când descrie curajul și măreția cu care micul erou bărbos, cu voce groasă și mâncărici la nas, a rezistat neabătut trei ani în fața tăvălugului rusesc, pentru a apăra hotarele și neatârnarea patriei sale (ajutoarele de sute de miliarde de dolari care au pus Europa pe butuci, sutele de mii de ucraineni morți – majoritatea tineri – exodul a milioane de oameni și distrugerea țării sunt trecute discret sub tăcere).

Nu e greu de priceput că această strategie vizează nucleul dur al suveraniștilor români, admiratori ai figurilor de voievozi naționali și dușmani înverșunați ai expansionismului rusesc.

Tocmai pentru că este mult mai subtilă, merită zăbovit puțin asupra acestei strategii.

Este Zelenski un erou? A dorit el binele patriei sale?

Să amintim că Zelenski a câștigat președinția Ucrainei, în mai 2019, având ca principală promisiune electorală Pacea cu Rusia.

În octombrie 2019, însă când noul președinte ucrainean adoptă așa-zisa „formulă Steinmeier”, de aplicare accelerată a acordurilor de la Minsk, se înregistreazăuriașe proteste de stradă, deopotrivă ale extremei drepte neo-naziste cât și ale extremei stângi marxist-globaliste.

Din acest moment, procesul de pace bate pasul pe loc, iar măcelul continuă în Donbas, cu acuzații de ambele părți.

Prizonier al oligarhilor interni (pe care promisese că îi va combate) și al globaliștilor externi, Zelenski face o echilibristică abilă, care îi umple buzunarele.

Uriașul scandal de corupție Pandora Papers, din 2021, în care este o figură centrală, nu reușește totuși să-l zdruncine.

Dimpotrivă, noul schelet din dulap pare să-i consolideze poziția și influența, transformându-l într-o vedetă internațională.

Fostului actoraș i se rezervase un mare rol pe care trebuia să-l ducă până la capăt, cu orice preț.

La Kiev se face auzită tot mai des cererea de aderare la NATO.

(În februarie 2019, în timpul lui Poroșenko, predecesorul lui Zelenski, intrase în vigoare amendamentul la Constituție prin care Ucraina renunța la neutralitate, pentru a putea adera la NATO, lucru susținut intens de Occident încă din 2008, de la summit-ul NATO de la București).

În iunie 2021, la summit-ul NATO de la Bruxelles se pledează o dată în plus pentru aderarea Ucrainei.

Atât Rusia cât și Ucraina încep să maseze trupe la frontieră. Conflictul pare iminent.

Pe 30 noiembrie 2021, Vladimir Putin avertizează SUA și NATO că aderarea Ucrainei la NATO reprezintă o „linie roșie”, inacceptabilă pentru Rusia.

AtâtWashingtonul cât și secretarul general al NATO resping avertismentul lui Putin.

Mai mult, presa raportează că, în Donbas, trupele ucrainene folosesc armament american împotriva separatiștilor rusofoni, sprijiniți de Moscova.

Ultimul episod înaintea războiului se joacă, exact în urmă cu trei ani, la Conferința pentru Securitate de la München.

În discursul său oficial din 19 februarie, dar mai ales în dialogul cu reporterii, pe aeroport, în 20 februarie, vicepreședinta SUA, Kamala Harris, subliniază o dată în plus că NATO are ușile deschise pentru Ucraina.

Însă rolul principal, repetăm îi este rezervat lui Zelenski. Și fostul comedian e decis să aibă o prestație epustuflantă.

Pe 19 februarie, într-o ultimă tentativă de a opri războiul, cancelarul german Olaf Scholz îi cere să anunțe de la tribuna Conferinței de la München cărenunță la aderarea la NATO.

Însă Zelenski nu doar că își centrează întregul discurs tocmai pe aderarea la NATO, dar și plusează periculos: în cazul unui refuz, el cere ca Ucrainei să i se restituie armele nucleare din vremea URSS, la care Kievul renunțase prin Memorandumul de la Budapesta din 1994.

Peste cinci zile, Putin invadează Ucraina.

Momentul cheie al războiului are loc peste doar câteva săptămâni, cu ocazia negocierilor de pace ruso-ucrainene, din martie-aprilie, de la Istanbul.

Așa cum dezvăluie fostul ministru ucrainean de Externe, Aleksandr Cealîi, „Putin a dorit să ajungă la o reglementare pașnică cu Ucraina”.

Moscova și Kievul cad de acord asupra unui plan de pace rezumat de așa-numitulComunicat de la Istanbul.

Cele zece puncte sunt surprinzător de favorabile Ucrainei: în esență, ele prevăd ca, în schimbul retragerii rușilor la granițele de dinainte de 24 februarie, Kievul să nu mai adere la NATO, dar să primească garanții de securitate din partea mai multor puteri mondiale.

Singura „pierdere” pentru Ucraina era acordarea un statut special regiunii rusofone Donbas (autonomie).

Dar acestea erau exact prevederile Acordurilor de la Minsk din 2014-2015.

Dezvăluirea lui Cealîi este confirmată și de alți diplomați, cum ar fi David Arakhamia, șeful delegației ucrainene la negocierile de pace de la Istanbul, sau omologul său rus, Vladimir Mendinski.

Încântat, se pare, să scape atât de ușor, Zelenski este pe punctul de a semna acordul cu Rusia, punând capăt războiului... Când, intempestiv, descinde la Kiev, Boris Johnson, premierul britanic de atunci.

Trimis de Biden, el îl oprește pe Zelenski să semneze pacea și îl îndeamnă să lupte până la capăt, deoarece „Putin este mai slab decât credeam”.

Cel prezentat astăzi ca un super-erou, se răsucește uluitor, respinge pacea pe care o acceptase inițial și care i-ar fi garantat integritatea teritorială, se supune diktatului occidental și își împinge poporul spre hecatombă și țara spre ciopârțire.

Pentru că a venit vorba de Acordurile de la Minsk, trebuie să amintim că ele au fost o colosală farsă.

Germania și Franța, care trebuiau să fie garantele înțelegerii dintre Rusia și Ucraina, au făcut o sinistră pantomimă politică.

Într-uninterviu din decembrie 2022, cancelara Angela Merkel recunoștea cu seninătate că scopul acestor negocieri nu a fost pacea, ci câștigarea de timp pentru a înarma și pregăti Ucraina de război:

„Acordul de la Minsk din 2014 a fost o încercare de a da timp Ucrainei. Ea a profitat de acest timp pentru a deveni mai puternică, așa cum putem constata astăzi.”

Ea a explicat cu cinism că inutilitatea acordurilor „era clară pentru toată lumea”(sic!), dar că ele „au oferit Ucrainei timp neprețuit”.

Celălalt „garant”, fostul președinte francez François Hollande, a declarat ceva asemănător:

„Da, Angela Merkel are dreptate în această privință. Acordurile de la Mink au oprit ofensiva rusă pentru o vreme. Ceea ce era foarte important era să știm cum va folosi Occidentul acest răgaz, pentru a preveni și alte încercări rusești. (...)

„Din 2014, armata ucraineană și-a întărit capacitatea militară. Într-adevăr, armata ucraineană era [la momentul invaziei din 2022] complet diferită de cea din 2014. Este meritul acordurilor de la Minsk de a fi oferit armatei ucrainene această oportunitate.”

În fine, președintele ucrainean de la acea vreme, Petro Poroșenko, declara și el cu emfază, într-un interviu pentru BBC:

„Știți care a fost succesul Acordurilor de la Minsk, în ciuda faptului că Rusia nu a îndeplinit nici unul dintre puncte? Aceste documente i-au oferit Ucrainei opt ani de răgaz pentru a-și construi o armată, o economie și o coaliție globală pro-Ucraina și anti-Putin.”

Pentru a fi corecți, trebuie să spunem că nici Ucraina nu a îndeplinit vreunul dintre punctele prevăzute de Acordurile de la Minsk. În special pe cel mai important: autonomia Donbasului.

Oricum, dintre cei patru participanți la așa-zisul format Normandia, pentru negocierea Acordurilor de la Minsk, se pare că singurul care a căzut de fraier a fost Vladimir Putin.

Atunci...

Acum, însă, praful s-a ales de „armata ucraineană, de economia ucraineană și de coaliția globală pro-Ucraina și anti-Putin”.

Iar rolul principal în această mascaradă cinică și sângeroasă, l-a jucat Volodimir Zelenski.

Cel căruia Sistemul de pe Dâmbovița îi ridică statuie, pentru a o folosi ca stindard în dublul război al Occidentului woke cu Rusia și cu America.

Un război în care România, ca de obicei, e gata să pice ca proasta la mijloc.