ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cum și-a dorit să moară această doamnă a demnității românești? Și ce a însemnat viața pentru ea?  Vă oferim câteva crâmpeie de spovedanie publică a doamnei Galina Răduleanu, care a trecut la cele veșnice, în ziua de 10 noiembrie 2025. Aceste memorii-spovedanie doamna Galina le prezintă în ultima ei carte „Întoarcerea în adâncuri” editată la Mănăstirea Paltin, transmite revista Atitudini.

Memoriile

Memoriile mele sunt un fel de spovedanie publică având cuprinse în ele atât viața mea de aproape un secol, cât și pe cea a țării.

Aș porni de la cuvintele rostite de unul din modelele mele din închisoare, o prietenă care la despărțirea din gara de nord, mi-a spus: „Să rămâi așa cum ești!”. Sunt vorbele de care ar trebui fiecare din noi să țină seama, mai ales la început de drum.

Tot în acest sens mi-amintesc de mănăstirea Sucevița, unde într-un pelerinaj din anii adolescenței, tata mi-a arătat pe peretele exterior Scara Sfântului Ioan Scărarul, subliniindu-mi: „Și de pe ultima treaptă se poate cădea”. „Care?” am întrebat. „Cea a mândriei și mai ales a mândriei smereniei”. Eram la început de viață și nu înțelegeam profunzimea acestor cuvinte, fiind și departe de noțiunea de smerenie și de ascultare.

„Facă-se voia mea” a fost una din dominantele vieții mele. În acest sens, am cerut destul de imperativ: „Doamne, te rog să nu-mi dai o viață plictisitoare!”.

Citindu-mi memoriile, veți constata că Dumnezeu mi-a îndeplinit dorința, dar din fericire, însoțită cu intervenții salvatoare. Așa încât, ori de câte ori am fost luată de vârtejul lumii, fiind pe punctul de a-mi pierde cărarea, mi „s-au tăiat” cu fermitate devierile negative. Abia acum, rescriindu-mi existența, înțeleg semnificația benefică a atâtor lovituri, ca eliminarea, închisoarea, pierderea atâtor ființe dragi și multe altele. Toate, dar absolut toate au avut ca scop salvarea mea (la fel ca și a fiecărui suflet).

Acum îmi dau seama că punctul maxim pe care fiecare dintre noi trebuie să-l atingă, este cel spus mie de un țăran bătrân, bolnav și aproape părăsit: „Doamna doctor, să știți că niciun fir de păr, nu-l putem ridica fără voia lui Dumnezeu”.

Acest lucru l-am înțeles mult mai târziu, după ce am beneficiat de suferința vindecătoare.

Privilegiul vieții

Recent și aparent întâmplător, l-am auzit pe părintele Iachint de la Putna într-un interviu transmițându-ne o vorbă adâncă: „Suferința se dă la cei aleși”. Din acest punct de vedere, țara noastră, dar și existența mea am fost „privilegiate”.

Rescriindu-mii în prezent existența, am fost în permanență urmărită obsesiv de cea a sfârșitului meu pământesc. Însă, după doi ani de parcurgeri ale atâtor cărări din trecut, am ajuns la impresia unui anume sfârșit de viață și se pare a unui nou început în care să-mi desfășor zilele sub: „facă-se voia Ta”. La asta, a contribuit crâmpeiul de viață parcurs spre sfârșit, cât mai ales revelația adusă de cartea Sfântului Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei.

Totul a dus la înțelegerea cuvintelor trăite de cei din închisoarea Aiud: „Dacă ai credință într-un Dumnezeu atotbun, atotputernic și înțelept, atunci tot ce-ți dă El, este lucrul cel mai bun care ți se potrivește”.

Ce e moartea?

…Drept urmare, (X) nu poate înțelege preocuparea mea în prezent pentru ceremonialul înmormântării, câtă vreme, pentru ea, moartea înseamnă „dispariție”, în timp ce pentru mine e o trecere spre lumea de Sus din care am provenit. O breșă pe care o simt din ce în ce mai mult ca pe o apăsare. Dar toate au rostul lor pe care trebuie să-l acceptăm.

Un ultim motto:
„Nu voi mormânt bogat,
nu-mi trebuie flamuri”.
A sosit momentul unui rămas bun
(dar oare, e cu adevărat bun?)

Și aș mai avea atâtea de spus. E o înghesuială teribilă de idei la ușa cea strâmtă a minții mele. Nu toate însă poartă pecetea de Sus. Din fericire, reușesc să mă debarasez cu intermitență de unele și chiar să mă deștept ca dintr-un somn greu. Oricum, sunt hotărâtă, dar și obligată să vă anunț: „Săriți, vin lupii!”. Și, chiar dacă nu mă credeți, să mor strigând: „Deșteaptă-te, Omenire!”.

(Extras din cartea „Întoarcerea în adâncuri”)

VIDEO: