„O bucurie apariția acestui film, în ajunul prăznuirii Sfântului Pr. Ilie Lăcătușu, film la care am adus o umila contribuție împreună cu sotul meu, Pr. Radu Cojocariu. Vizionare cu folos!”, a scris Mădălina Cojocariu, etnolog, autoarea studiului despre Sfântului Mărturisitor al închisorilor bolșevice pe care îl publicăm după prezentarea Trinitas TV:

În anii în care credința era sub prigoană aprigă, el a transformat întunericul închisorilor în lumină lăuntrică, iar suferința în rugăciune. Descoperă viața părintelui Ilie Lăcătușu, unul dintre marii mărturisitori ai Bisericii din vremea comunismului!

Documentarul „Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu” urmărește drumul acestui slujitor al lui Dumnezeu, de la copilăria petrecută într-un sat din Vâlcea până la încercările cumplite ale regimului comunist și la recunoașterea sfințeniei vieții sale. Documente de arhivă, imagini de epocă și mărturii ale rudelor, istoricilor și preoților recompun portretul unui om care a rămas neclintit în credință și a devenit un reper pentru generațiile de astăzi.

Regizor: Mihaela Poenaru. Documentarul Patriarhiei Române poate fi vizionat pe platforma Trinitas Film

Mădălina Cojocariu: De la Părintele Ilie din Cucuruzu la Sfântul Părinte Mărturisitor Ilie Lăcătușu – o cercetare despre memorie, identitate și credință

Extras din volumul „Mănăstirea Strâmbu-Găiseni: studii și cercetări”, tipărit cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte † AMBROZIE Episcopul Giurgiului, coord. monahia dr. Benedicta Moldovan, vol. IV, Bolintin Vale, Editura Sud, Giurgiu, Editura Episcopiei Giurgiului, 2025, p. 19-34.

În lungul drum spre Sinaxar, Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu a poposit pentru a sluji ca preot în unul dintre cele mai sărace sate din România: Cucuruzu, aflat în actualul județ Giurgiu.

Între întinderile joase ale vechiului ținut Vlașca, la intersecția dintre Câmpia Burnazului cu Câmpia Găvanu-Burdea, așezat pe valea unui afluent îndiguit al Câlniștei, satul Cucuruzu apare ca o așezare cu rădăcini vechi și destin eminamente rural. Este unul dintre cele patru sate ale comunei Răsuceni, alături de Răsuceni, Carapancea și Satu Nou, o unitate administrativă din vestul județului Giurgiu care concentrează un peisaj marcat de agricultură și migrație accentuată. La ultimele recensăminte, populația satului a scăzut, ajungând la aproximativ opt sute de locuitori1, un indiciu al depopulării cronice care afectează sudul Munteniei. Cucuruzu e menționat de timpuriu în documente de secol XVI-XVII, iar după veacul al XIX-lea numele lui îl regăsim și în scrisorile lui Ion Ghica: moșia Cucuruzu apare în traseele și amintirile unuia dintre ctitorii României moderne, marcând discret locul într-o geografie intelectuală mai largă. Tot aici, vechimea comunității e vizibilă în reperele sale: biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și școala veche (1880) – instituții care au ținut laolaltă rânduiala spirituală și alfabetizarea unei populații rurale cândva numeroase.

Deși are o istorie bogată, prezentul comunei Răsuceni – din care face parte Cucuruzu – poartă semnele unei precarități îndelung discutate în spațiul public. În clasamente mediatizate în ultimul deceniu, bazate pe indicatori socio-economici agregați de Consiliul Consultativ pentru Regionalizare, Răsuceni a fost indicată între cele mai sărace comune din România; unele materiale de presă au reținut chiar poziționarea pe locul al doilea, alături de alte localități rurale afectate de declin demografic și infrastructuri deficitare2. Fără a absolutiza astfel de topuri, ele surprind în esență realități cotidiene: venituri mici, oportunități limitate de angajare locală, servicii publice rare și mobilitate forțată spre orașele apropiate sau spre străinătate.

Pe acest fond dominat de declinul demografic și de transformările lumii rurale, se conturează nevoia de repere identitare care să mențină coagulată comunitatea, iar una dintre cele mai puternice prezențe în amintirea oamenilor din Cucuruzu este aceea a Sfântului Părinte Mărturisitor Ilie Lăcătușu, care a slujit aici între anii 1969-1978.
Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu (1909-1983) s-a născut în comuna Crăpăturile din județul Vâlcea, într-o familie profund legată de tradiția bisericească – tatăl său fiind cântăreț bisericesc. A urmat Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea și apoi Facultatea de Teologie din București, fiind hirotonit preot în anul 1934. A slujit în mai multe parohii din Oltenia, iar în timpul războiului a participat la Misiunea Ortodoxă din Transnistria, având grijă de comunități românești și ucrainene în condiții de mare încercare3.

După instaurarea regimului comunist, a fost arestat și ținut în detenție în două rânduri fără a fi condamnat. A fost trimis în coloniile de muncă forțată de la Canalul Dunăre – Marea Neagră și Periprava. În detenție s-a remarcat prin discreție, tăcere și rugăciune, aducând curaj și alinare celorlalți deținuți politici. Părintele Justin Pârvu îl descria ca pe un om al smereniei și al interiorizării, „care făcea pe neînsemnatul, dar prin care se simțea puterea lui Dumnezeu”4.

Eliberat în 1964, mai întâi i-a fost stabilit domiciliu forțat în Bolintin, reluând slujirea preoțească ulterior, mai întâi la Gârdești, Teleorman, iar începând cu 19695, la parohia Cucuruzu din județul Giurgiu, unde a rămas până la pensionarea din 1978.

În 1983 a trecut la Domnul, lăsând în urmă amintirea unui slujitor al lui Hristos marcat de suferința prigoanei și de smerenia slujirii.

Descoperirea trupului său neputrezit în 1998 a reprezentat momentul declanșator al evlaviei populare care avea să ducă, după ani de mărturii privind minuni nenumărate și pelerinaje la moaștele sale, la decizia luată în 2024 de către Biserica Ortodoxă Română cu privire la canonizare, sub numele de Sfântul Părinte Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu data de prăznuire 22 iulie.

Cercetarea de teren desfășurată în satul Cucuruzu în perioada august-septembrie 2025, prin interviuri cu localnicii, a urmărit să surprindă memoria vie a comunității în jurul figurii Părintelui Ilie Lăcătușu, ca reper identitar și spiritual. Metodologic6, cercetarea s-a bazat pe interviuri semi-structurate realizate pe baza unui ghid de întrebări deschis, aplicate unui eșantion de localnici selectați pe criteriul vârstei și al implicării în viața comunității, cu scopul de a surprinde nivelul narativ al memoriei, cât și funcțiile ei identitare și spirituale.

Mărturiile localnicilor au surprins un chip viu al Sfântului Părinte Ilie Lăcătușu. Pentru oamenii din satul Cucuruzu, acesta a fost mai mult decât un preot, a fost un model de simplitate, hărnicie și dragoste pastorală: vizita familiile la nașterea unui copil, aducea daruri, se îngrijea de cei bolnavi și împărtășea tuturor un cuvânt de întărire.
Măgureanu Niculina, astăzi în vârstă de 75 de ani, își amintește limpede chipul Părintelui Ilie Lăcătușu și felul în care acesta era perceput în comunitate: „Un om simplu, pur, liniștit, și cu sfințenie.” Ea descrie și organizarea parohiei în anii în care părintele slujea la Cucuruzu: „Cum se intră în sat dinspre Giurgiu părintele Ilie Lăcătușu avea partea stângă, până la baltă era Voraci și după baltă Colibi, pe partea cu biserica. Și celălalt preot avea partea dreaptă: Popeni și Ciurari.”

Amintirea personală a rămas legată de întâlnirile simple, cotidiene, dar și de momentul căsătoriei: „Eu mergeam de la dispensar acasă și mă mai opream pe la ei. Și mi-l aduc aminte pe părintele... era de o smerenie... și de o simplitate în casă... (…) Părintele Ilie Lăcătușu m-a căsătorit.”

Portretul său reține cu aceeași intensitate chipul părintelui și al soției: „Locuia cu soția care era tot așa, o doamnă modestă. Deci erau așa, de o modestie... foarte cumsecade era. Lucra grădina părintele, se ducea în grădină. Întreținea curtea, cu ce mai avea. Că nu era ca acum, să te duci la alimentară să găsești toate cele.”

FOTO: Biserica din Cucuruzu în timpul slujirii Sf. Părinte Ilie Lăcătușu (fotografie din arhiva parohială).

Pentru Niculina Măgureanu, imaginea părintelui rămâne aceea a unor oameni deosebiți prin discreția și simplitatea lor: „Nici nu se putea compara cu simplitatea pe care o aveau, oameni deosebiți, simpli, fără să comenteze de altcineva, la locul lor.” Ea își amintește și de dascălii care l-au însoțit la slujire – „Enache Androne și a mai fost și Stanciu, și Crăciun Iorga (zis Gogu Stoichișan), care a fost încadrat cu carte de muncă, făcuse școală.” 

Momentul descoperirii trupului neputrezit a părintelui a rămas pentru ea o confirmare a sfințeniei: „Atunci, chiar am fost acolo, l-am văzut. Mă rog la el. Am încredere în el că este sfânt de vreme ce l-am văzut cum se comporta față de oameni.”

Prin aceste amintiri, Sfântul Ilie Lăcătușu apare nu doar ca un preot al satului, ci ca un reper de modestie, curăție și hărnicie, iar întâlnirea directă cu realitatea trupului său neputrezit a întărit convingerea că viața lui a fost o viață de sfințenie.

Bonteanu Gheorghe, astăzi în vârstă de 75 de ani ne povestea: „Nu mi-l aduc aminte foarte bine, dar am icoane cu el, acum. Eu eram atunci ofițer la Ministerul de Interne și nu prea era voie cu biserica, chiar dacă nu zicea nimeni mare lucru. Ne-am căsătorit la primărie, dar apoi l-am chemat acasă și ne-a făcut cununia. Părintele a venit, a adus cununiile și ne-a cununat acasă. Îl văd și acum în minte: era puțin slăbuț, cu părul grizonat. Nevastă-mea își amintește mai bine. Când am aflat că trupul lui a fost găsit neputrezit, ea mi-a zis: «Măi, știi că el ne-a cununat?»”.

Astfel de evocări arată cât de discret, dar totodată hotărât, Sf. Părinte Ilie și-a continuat slujirea chiar și într-un regim ostil credinței. Gesturile lui simple – o cununie oficiată acasă, o vizită la o familie, o rugăciune rostită cu blândețe – au rămas adânc întipărite în conștiința oamenilor din Cucuruzu.

Dacă pentru unii amintirea părintelui se leagă de momente de taină și curaj, pentru alții descoperirea trupului său neputrezit a fost punctul de trezire a unei conștiințe mai vechi. Stoica Elena, din Cucuruzu, povestește: „Păi de la București, când se ducea lumea la el, am aflat. Când am auzit că l-au găsit așa, am zis: Doamne, este sfânt! Știam cine este, că a fost la noi. Eu nu prea veneam la biserică atunci, aveam băiatul micuț și mergeam la colectiv cu el. Nu știam aproape nimic de el, doar când venea cu botezul de Crăciun sau în martie, atunci îl vedeam. Noi îi ziceam Popa Ilie. Când am auzit la televizor că a fost găsit neputrezit, am zis: asta e de la Dumnezeu, e sfânt.”

Deși nu a putut merge la Giulești, la mormântul părintelui, femeia mărturisește că rugăciunea către el i-a devenit o sprijinire zilnică: „Sigur, mă rog de multe ori la el. Da, mă rog la părintele Ilie Lăcătușu. Și am credință că ajută, cum mă rog la toți sfinții. Zic mereu: Doamne, toți sfinții mei din casă, ajutați-mă să mă țineți pe pământul ăsta. Încolo, nu știu nimic, Dumnezeu știe.”

Întrebată dacă și-ar dori ca biserica satului să aibă hramul Sfântului Ilie Lăcătușu, răspunsul vine simplu și ferm: „Da, biserica asta are și hramul Sf. Constantin și Elena, numele meu. Și vrem mult și hramul acesta. Da!”

Astfel de mărturii arată nu doar memoria vie a părintelui în comunitate, ci și dorința credincioșilor de a-l simți mai aproape de viața satului, printr-un hram care să lege istoria lui personală de prezentul comunității.

Dacă unele evocări vorbesc despre curajul discret al părintelui sau despre revelația descoperirii trupului său neputrezit, altele surprind mai ales atmosfera de simplitate și modestie care i-a caracterizat viața, există și mărturii care reconstituie mai detaliat viața de zi cu zi a parohiei din Cucuruzu și felul în care părintele era perceput de credincioși.

Elena Orodel, 74 de ani, rememorează: „M-a cununat, apoi o fată mi-a botezat, apoi doi băieți, și când a plecat mi-a părut rău că nu l-a mai botezat și pe al patrulea, că îl și chema Ilie. Când am auzit că a ieșit la pensie mi-a părut foarte rău. (…) Era bătrânel așa, mergea ușurel, cred că de câte întâmpinase, pe unde l-au dus ăștia cu comunismul. (…) Era el așa domol, cum predica. Odată, era lume multă, era arhiplină biserica, oameni bătrâni, satul plin, acuma e aici satul (arată spre cimitir).”

Mărturia ei reține atât momente de simplitate pastorală – vizitele la case, bucuria părintelui pentru curățenie și pentru copii – cât și scene aparent banale, dar care i-au rămas în memorie: „Când venea cu botezul și îi plăcea lui curățenie în casă, zicea: «Frumos, frumos» și pășea el așa, bătrânește. (…) Odată am făcut pomană și copiii erau mai pe lângă masă, și taman cum spune în Sfânta Evanghelie: «Lăsați copiii să vină la Mine!», zicea ca Mântuitorul.”

Ea surprinde și imaginea discretă a vieții de familie a preotului, marcată de hărnicie și simplitate: „Îmi aduc aminte odată, doamna preoteasă era pe acolo prin curte și părintele spăla rufe. (…) Zic eu, uite că părintele știa el ce face. O fi fost mai bolnăvioară doamna preoteasă, el era obișnuit de pe unde a mai muncit, îmi închipui la canal și peste tot. (…) Și l-am văzut și eu că muncea pe acolo. Și zic că părintele nu ține cont că se opărește câmpul, că bate piatra, că noi de fapt cu gura îl opărim, cu vorbe rele, nu că a spălat o rufă. Și e păcat să stăm degeaba când e sărbătoarea de asta băbească și când e sărbătoare bună muncim în loc să stăm, nouă nu ne pasă, în loc să venim la biserică ne facem alte treburi.”

Detaliul relatat de interlocutoare – faptul că Părintele Ilie Lăcătușu spăla rufe într-o zi de sărbătoare populară – este semnificativ pe mai multe planuri. El poate fi citit ca un gest de smerenie și hărnicie domestică, dar și ca o ruptură simbolică față de normele tradiționale, întrucât munca fizică, și mai ales cea casnică, era asociată femeilor și considerată nepotrivită într-o zi de sărbătoare băbească cum o categorisește interlocutoarea. Tocmai acest contrast întărește imaginea părintelui ca om simplu, lipsit de orgoliu și de convenții, care nu își revendică autoritatea prin rigiditate, ci prin discreția vieții cotidiene.

Concluzia Elenei Orodel reia emoția întâlnirii de peste ani cu realitatea trupului său neputrezit: „Am aflat târziu că trupul părintelui a fost descoperit întreg și când am auzit am zis: Doamne, uite cine m-a cununat, cine mi-a botezat copiii, cine a intrat la mine în curte. E așa, o emoție. (…) Am fost la mormânt peste ani, cu băiatul. – V-ați mai rugat la el? – Da, sigur.”

Astfel de mărturii fixează chipul părintelui în memoria colectivă, dar arată și felul în care experiențele personale – de la cununii și botezuri la întâlniri în curtea casei sau la pomeniri – au devenit, odată cu trecerea timpului, parte dintr-o tradiție vie a satului, întărită de recunoașterea oficială a sfințeniei sale.

Ghiorghe Elena, în vârstă de 76 de ani, evocă cu emoție chipul unui preot blând și harnic, mereu prezent în viața comunității: „Era părintele Ilie, așa, o ființă blândă, vorbea frumos și rar. (…) Părintele făcea tot timpul treabă, când veneam la ei el tot timpul făcea ceva. Era așa, un bătrân uscat, slăbuț și cu mâinile aduna tot timpul crenguțe de pe jos sau făcea curat în curte. (…) preoteasa stătea mai mult pe la București, avea grijă de nepot” (Ghiorghe Elena, 76 ani, interviu 07.09.2025).

Mărturia sa reține și blândețea cu care părintele primea chiar și loviturile sorții, precum furtul păsărilor din gospodărie zicând cu referire la cel care furase: „Lasă, că are Dumnezeu grijă și de el și de noi să aibă toată lumea ce să mănânce. (…) Să aibă și el ce să mănânce.”

Ea evocă, de asemenea, tensiunile dintre Părintele Ilie și un alt preot din sat, contrastul de caracter și înțelepciunea cu care părintele primea încercările, rămânând aproape de oameni și dăruind sfaturi cu discreție și har.

Ghiorghe Elena își amintește și de înmormântarea părintelui, la care a participat, precum și de discuțiile îndelungate cu preoteasa rămasă văduvă. Pentru ea, rugăciunea către părintele Ilie a devenit un sprijin personal în momente de boală: „M-a luat așa brusc, m-a înțepenit de mijloc, nu mai puteam (…) și am citit în fiecare seară [n.a. acatistul] și părintele m-a ajutat mult, vă spun, am rămas uimită.”

Dacă unele amintiri surprind chipul părintelui prin întâlniri directe, altele sunt legate de ecoul prezenței lui în comunitate și de minunile petrecute după trecerea sa la Domnul.

Sanda Gheorghe (74 de ani, împliniți chiar de ziua sfântului, 22 iulie) mărturisește că, deși în perioada când Părintele Ilie Lăcătușu slujea la Cucuruzu el era mai mult plecat la școli profesionale, bunicii îi povesteau despre vizitele părintelui prin sat, pentru a-i împărtăși pe cei bolnavi sau care nu puteau ajunge la biserică: „Venind la bunici rar îmi tot spuneau bunicii de Părintele Ilie, care venea și împărtășea acasă că nu mai putea bunica, că ea venea la fiecare zi de sărbătoare sau duminica de la biserică, asta s-a împământenit din familie. (…) Când veneam rar, auzeam că a venit Părintele Ilie de i-a împărtășit” (Sanda Gheorghe, 74 ani, interviu 07.09.2025).

Mai târziu, vestea descoperirii trupului său neputrezit a adus uimire și cutremur: „Am auzit la televizor din presă despre vestea că a murit Părintele Ilie Lăcătușu și când a fost deshumat – minune. Și am rămas pur și simplu blocat. Am zis: Ia uite, frate, unde m-am născut eu și unde a slujit Părintele, în Cucuruzu, Părintele Ilie Lăcătușu care a devenit și sfânt.”

Pentru Sanda Gheorghe, legătura dintre viața satului și sfințenia părintelui se vede și în ocrotirea comunității de necazuri: „Că a fost cumva ferit satul ăsta de calamități naturale, de grindină, de furtuni care să facă distrugeri, și mă gândesc că poate ăsta e motivul, că părintele a ajutat. Ne-a ocrotit de necazuri, ce să mai… Asta e realitatea.”

De aceea, dorința ca biserica din Cucuruzu să primească un al doilea hram, de ziua Sfântului Ilie Lăcătușu, apare ca firească în conștiința comunității: „Cum să nu? Toată lumea și-ar dori știind că aicea a slujit un sfânt, e și păcat și ar fi o mândrie pentru toți locuitorii satului”.

Dacă unele amintiri subliniază modestia și curajul părintelui, altele adaugă detalii mai puțin cunoscute din viața comunității și din relațiile dintre preoți. Ioana Bonteanu, astăzi în vârstă de 75 de ani, mărturisește: „Păi mie mi-a botezat o fată Părintele Ilie Lăcătușu. Fata are acum 48 de ani. (…) Mama soțului meu cu Părintele Ilie Lăcătușu erau vecini. Bunica îi făcea șosete împletite. Unde stătea părintele, în casa pe care a luat-o, casa a fost a fratelui cu bunica mea, mama lui tatăl meu, și mergea pe la mamaia, mai vorbeau. (…) Doamna preoteasă îi ducea fel de fel de la biserică bunicii: colivă, colaci, că era singură pe acolo. Era foarte cumsecade preoteasa Caterina.”

Mărturia reține și momente de tensiune resimțite în comunitate: „Popa Ilie a mâncat la bătaie de la Popa I. (…). Eu am auzit de la mama, că l-a bătut.” Astfel de relatări, chiar dacă transmise prin viu grai, sugerează fragilitatea echilibrelor parohiale și presiunile sub care trăiau slujitorii Bisericii în anii comunismului.

Ioana Bonteanu descrie și organizarea pastorală a satului: „Era și popa I. atunci, dar de botezat a botezat-o popa Ilie. Că bag seama că noi aparțineam de el, că eram împărțiți pe cătune. Noi eram în Popeni și Popeni aparținea de Părintele Ilie. Vârâci și Ciurari erau ai părintelui celălalt, și Popeni și Colibi ai Părintelui Ilie.” Amintirea părintelui se leagă în primul rând de felul său blând și de grija pentru copii: „Era foarte cumsecade. Mergeam cu copiii la împărtășit la dânsul. Noi și acum îl pomenim.”

„Mergeau cu copii în scaunul de rotile și plecau pe picioare.” 

Totodată, vestea descoperirii trupului său neputrezit a adus emoție și uimire: „Am auzit că toată lumea care s-a dus acolo s-a vindecat. Ședea fata lui lângă capelă și tot ce voia era să îi aducă lumea flori. Nu primea bani, nu primea nimic. Mergeau cu copii în scaunul de rotile și plecau pe picioare.”

Își exprimă și dorința de a-l avea mai aproape la biserica din Cucuruzu: „ era bine dacă îl aducea aicea să fie la noi. (…) Ne-am dori să pună acum la sfințirea bisericii să pună hramul Sfântului. Mi-ar plăcea, la toată lumea le-ar plăcea că a fost un om cinstit, nu lua sufletul la lume (n.a. în sensul de luat bani mulți)”

În evocarea sa apar și alte chipuri legate de viața liturgică a parohiei: „Avea un dascăl Părintele Ilie Lăcătușu, Enache Androne, om înalt, zdravăn, amenința puțin de un picior (n.a. șchiopăta).”

Astfel, mărturia Ioanei Boteanu reconstituie atât viața cotidiană a parohiei, cât și imaginea unui preot perceput drept „foarte cumsecade”, apropiat de oameni și astăzi prezent în rugăciunile lor.

O mărturie aparte, care aduce o perspectivă transgenerațională, este cea a Dianei Ficlenescu, 47 de ani, originară din satul Cucuruzu, căsătorită și mamă a doi copii. Spre deosebire de evocările vârstnicilor care l-au cunoscut direct pe Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu, experiența ei se configurează prin filtrul memoriei familiale și prin descoperiri ulterioare. Diana Ficlenescu, povestește că primele amintiri despre părintele le are de la bunica ei, care o lua de copil la biserică „în ierni cu zăpada mare, ulițele cu nămol, încălțată cu niște cizme de cauciuc și chinuindu-se să urce spre biserică”.

Bunica îi transmitea îndemnurile duhovnicești ale părintelui: „să țin post măcar 3 zile pe an (5 ianuarie, 29 august și 14 septembrie), dacă nu sunt în stare să țin toate posturile din an”. Pentru copilul de atunci, aceste vorbe erau greu de înțeles, dar ele au sădit în memorie o prezență discretă și totodată constantă a părintelui.

Descoperirea de mai târziu a identității reale a acestui „părinte Ilie”, despre care vorbea bunica, a fost un moment de cutremur interior: „Am început să o sun pe mama, să o întreb de Părinte, cum era, cum trăia în viața de zi cu zi. Atunci mama m-a anunțat că eu și fratele meu suntem botezați de Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu... Nu mi-a venit să cred! (…) Cum să fie Sfântul părintele în satul Cucuruzu?! Cum să avem așa binecuvântare?”

Această uimire exprimă dimensiunea personală a descoperirii sfințeniei: nu doar un preot iubit de comunitate, ci un părinte care a intrat efectiv în biografia familiei și a marcat, prin gestul botezului, însăși identitatea credinței.
În planul prezentului, legătura cu Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu se traduce pentru Diana Ficlenescu printr-o rugăciune constantă și prin credința în ajutorul său concret.

Ea povestește vindecarea mamei sale, care, deși imobilizată din cauza unor probleme la coloană, „în fiecare seară îi citea acatistul sfântului, acum mama se deplasează singură. S-a însănătoșit!”

Această mărturie reînnoiește linia numeroaselor relatări despre vindecări și minuni asociate părintelui, confirmând actualitatea cultului său.

Diana Filionescu expune și experiența pelerinajului la mormântul din Giulești rememorând prima vizită: „Era pe data de 22 iulie, vara, cald și multe, foarte multe persoane. (…) Maria fiind mică s-a strecurat și a intrat la sfânt. A venit la noi și a tot repetat: «E frumos părintele, e frumos părintele!»”

FOTO: Crucea de binecuvântare a Parohiei Cucuruzu folosită de Sf. Părinte Ilie Lăcătușu și veșmântul său

Astfel, mărturia Dianei Filionescu continuă linia amintirilor locale despre Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu, dar o și reînnoiește printr-o dimensiune afectivă și transgenerațională: bunica, mama, ea însăși și copiii săi sunt părtași, fiecare în felul său, la experiența sfințeniei. Dacă bunica a transmis primele îndemnuri, mama a confirmat legătura prin botez, iar Diana a descoperit-o cu uimire, copiii – în special fiica ei, Maria – dau glas acestei relații prin cuvinte simple, dar pline de uimire: „E frumos părintele!”. În felul acesta, viața și cultul Sfântului Părinte Ilie Lăcătușu se arată ca un fir neîntrerupt care leagă generațiile și dă comunității din Cucuruzu un sentiment de binecuvântare continuă.

O contribuție importantă la păstrarea vie a memoriei Sfântului Părinte Mărturisitor Ilie Lăcătușu în Cucuruzu vine din mărturia actualului preot paroh, Părintele Radu Cojocariu, care slujește în parohie din iulie 2021. Întrebat ce urme ale slujirii sfântului a regăsit, el răspunde:

„Vorbind într-un registru spiritual pot spune că am regăsit multe mărturii ale oamenilor din sat. Am fost plăcut surprins de numărul mare al celor care își amintesc de Părintele Ilie Lăcătușu, având în vedere perioada lungă de timp trecută de la momentul pensionării lui în 1978.”

Această observație se leagă firesc de mărturiile localnicilor care, la aproape jumătate de secol distanță, evocă cu emoție chipul și blândețea părintelui. Dacă memoria populară se exprimă prin amintiri, evocări și credința în sfințenia sa, Părintele Radu Cojocariu adaugă și perspectiva concretă a slujirii: „În plan material avem, desigur, casa parohială în care sfântul a locuit pe perioada celor 9 ani cât a fost preot în Cucuruzu. În biserică am regăsit crucea de binecuvântare folosită de părinte atunci când predica (…) și un veșmânt negru, foarte simplu, potrivit pentru perioada postului Paștelui, în perfectă concordanță cu smerenia și simplitatea lui. Biserica are în arhivă și multe documente parohiale semnate de Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu.”

Aceste elemente materiale completează tabloul de memorie orală: veșmintele și crucea, semnătura „simplă și curată”, casa parohială în care a locuit – toate devin repere tangibile ale unei prezențe spirituale, confirmând coerența dintre viața sa modestă și imaginea de „preot blând, smerit, milostiv și răbdător” pe care comunitatea o păstrează.

Părintele Radu Cojocariu subliniază și dimensiunea liturgică a recunoașterii sfințeniei sale: „Am găsit de cuviință să îl pictăm pe Sf. Părinte Ilie Lăcătușu în mijlocul unei frize, înconjurat numai de sfinți ai închisorilor, precum și în pridvor, binecuvântând pe toți cei care intră în sfântul locaș în care a slujit vreme de aproape un deceniu.”

Astfel, pictura bisericii nu doar comemorează trecutul, ci îl actualizează vizual și duhovnicește, ancorând comunitatea într-un orizont spiritual mai larg – al sfinților mărturisitori din temnițele comuniste. Memoria satului se articulează în acest fel într-o continuitate vie între evocările bătrânilor, obiectele păstrate în biserică și iconografia care îi întâmpină pe credincioși la intrarea în lăcaș.

„Ca preot simt o mare bucurie că am binecuvântarea să slujesc în același altar în care a slujit Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu” – adaugă vizibil emoționat Părintele Radu Cojocariu. Această declarație arată respectul față de înaintaș, dar și o formă de comuniune între generații de slujitori, prin care biserica din Cucuruzu rămâne un spațiu al continuității harului și memoriei.

Cercetarea întreprinsă în satul Cucuruzu având ca obiect memoria comunității centrată pe figura Părintelui Ilie Lăcătușu, relevă o „mobilizare a memoriei în slujba căutării, a cererii, a revendicării identității”7, printr-un act viu de resemnificare a propriei existențe. În evocarea Părintelui Ilie Lăcătușu, memoria satului devine un spațiu activ al reconstrucției identitare: oamenii își regăsesc coeziunea în jurul figurii sale, care le oferă atât un reper moral, cât și un liant simbolic. Trecutul nu este recuperat ca nostalgie inertă, ci ca resursă pentru prezent și viitor, generând sentimentul unei continuități între generații și al unei ancorări în valorile spirituale care pot da sens vieții în acest spațiu al memoriei colective construite în jurul figurii părintelui lor, despre care și astăzi, când vorbesc despre el, îi spun „Popa Ilie”.

Între rândurile mărturiilor adunate, chipul Părintelui Ilie Lăcătușu se conturează prin firescul vieții cotidiene, prin discreția slujirii și prin smerenia cu care a pătruns în comunitatea din Cucuruzu. Portretul său se încheagă în memoria colectivă, din fragmente de evocări și din detalii simple – părul grizonat, pașii domoli, grija pentru gospodărie, vorba rară și blândă, atenția față de copii sau bucuria de a găsi o gospodărie curată la botez.

Pentru unii, el rămâne preotul care a cununat în taină, în plin regim comunist; pentru alții, „omul simplu, pur, liniștit și cu sfințenie”, care muncea în grădină și împărțea cu discreție o vorbă de întărire sau spăla rufe. Portretul Sfântului Părinte Ilie Lăcătușu nu se reduce așadar la o imagine unică, ci se multiplică prin perspectiva fiecărui martor, devenind un mozaic viu al memoriei locale.

Amprenta lăsată asupra oamenilor care l-au cunoscut se resimte dincolo de perioada slujirii în Cucuruzu. Descoperirea trupului neputrezit, în 1998, a funcționat ca un moment de revelare colectivă: amintirile aparent mărunte au căpătat atunci o lumină nouă, confirmând, prin experiența comunității, sfințenia vieții sale. Oamenii povestesc cum rugăciunea către el a adus vindecare, cum satul a fost ocrotit de necazuri și calamități, cum legătura cu părintele a devenit o resursă de speranță și reziliență. Evocările transgeneraționale – de la bunici care i-au ascultat predica, la copii care exclamă „E frumos părintele!” la racla sa – arată cum memoria se transmite și se reînnoiește, adaptându-se sensibilităților fiecărei vârste.

În plan etnologic, comunitatea din Cucuruzu își reconstituie propria identitate prin raportare la figura acestui preot-sfânt. Memoria locală se transformă dintr-o simplă „arhivă” de amintiri individuale, într-o „țesătură” colectivă care conferă sens prezentului. Mărturiile despre Părintele Ilie sau Popa Ilie funcționează ca repere de coeziune, în condițiile unui sat aflat sub semnul depopulării și al precarității socio-economice. În lipsa altor forme vizibile de capital simbolic, amintirea și cultul Sfântului Părinte Ilie Lăcătușu oferă comunității o sursă de mândrie, de apartenență și de continuitate. Dorința oamenilor ca biserica să primească hramul său, pictura care îl așează în rândul sfinților mărturisitori, rugăciunile rostite în intimitatea caselor – toate acestea transformă memoria într-un act identitar, prin care satul Cucuruzu se inserează într-o geografie spirituală mai largă a martirilor și mărturisitorilor din România.

Sfântul Părinte Ilie Lăcătușu devine, pentru comunitatea din Cucuruzu, o prezență vie, activă, care articulează identitatea locală și dă coerență memoriei colective. El este simultan un reper spiritual și un element de patrimoniu imaterial, un „axis mundi” al satului ce unește biografiile individuale cu orizontul transcendent.

Într-un spațiu rural marcat de depopulare și de transformări dramatice, evocarea lui Popa Ilie devenit, prin lucrarea lui Dumnezeu, Sfântul Părinte Mărturisitor Ilie Lăcătușu, arată cum credința, memoria și identitatea se întrepătrund, oferind comunității un rost și o formă de permanență în fața schimbării.

Mai presus însă de orice considerente teoretice, faptul că un contemporan a devenit sfânt arată oamenilor că vocația sfințeniei este deschisă fiecăruia dintre noi, iar această nădejde devine izvor de curaj, speranță și încredere că și în fragilitatea vieții de zi cu zi putem răspunde chemării lui Dumnezeu, transformând rutina în prilej de iubire, suferința în prilej de răbdare și relațiile noastre în spații de mărturisire vie a credinței.

Drd. Mădălina COJOCARIU

Note: 

1 Studiu ARDSM
2 https://populatia.ro/populatie-cucuruzu-comuna-rasuceni-judetul-giurgiu/
3 Ciprian Voicilă, Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu, București, Editura Meteor, 2011.
4 Ciprian Voicilă, Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu, ed. a doua, București, Editura Areopag, 2012.
5 Conform procesului verbal de inventariere încheiat la data de 1 noiembrie 1969 semnat de Pr. Ilie Lăcătușu în calitate de preot paroh.
6 Narcisa Alexandra Știucă, Cercetarea etnologică de teren, astăzi, București, Editura Universității București, 2007.
7 Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, Timișoara, Editura Amarcord, 2001.

INVITAȚIE LA PRAZNIC 

Dragi credincioși, va invitam miercuri, 22 iulie 2026, la Cucuruzu,  la hramul închinat Sfântului Pr. Mărturisitor Ilie Lăcătușu.

Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ambrozie, Episcopul Giurgiului, miercuri, 22 iulie, Parohia Cucuruzu, județul Giurgiu, va sărbători, pentru întâia oară, hramul închinat Sfântului Pr. Mărturisitor Ilie Lăcătușu. 

Acest moment are o deosebită însemnătate pentru Eparhia noastră întrucât Sfântul Ilie Lăcătușu a slujit la Parohia Cucuruzu timp de aproape un deceniu, lăsând o vie amintire în sufletele credincioșilor. Adăugarea acestui hram de către Preasfințitul Părinte Ambrozie, in anul precedent, cu prilejul resfințirii bisericii, evidențiază legătura istorică și duhovnicească dintre Sfânt și Parohia Cucuruzu, așezând comunitatea parohială sub ocrotirea celui care a slujit aici cu credință și jertfelnicie.

Cu acest prilej, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie va fi săvârșită de Arhim. dr. Teodor Radu Serban, Vicar Eparhial, împreună cu un ales sobor de preoți și diaconi, în prezența credincioșilor veniți să cinstească ocrotirea și mijlocirea Sfântului Mărturisitor Pr. Ilie Lăcătușu.

Invităm pe toți credincioșii să ia parte la această zi de aleasă sărbătoare, pentru a aduce împreună Slavă Lui Dumnezeu și cinstire Sfântului Ilie Lăcătușu, rugându-l să fie mijlocitor și ocrotitor al tuturor.

„Sfinte Mărturisitorule Pr. Ilie Lăcătușu, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”

Pr. Paroh Radu Cojocariu 
Sat Cucuruzu, comuna Răsuceni, jud. Giurgiu