ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cuadratura cercului este una dintre cele mai vechi probleme de geometrie, este cu noi încă de pe vremea vechilor greci și a fost rezolvată de un matematician german acum 150 de ani. Ferdinand von Lindemann a demonstrat că π este un număr transcendent (traducere pentru USR undeva dincolo de experiență și de rațiune) adică nu poate fi rădăcina unei ecuații cu coeficienți raționali și căprin urmare nu putem construi cu rigla și compasul un pătrat de aria unui cerc dat. Totuși, periodic citim în presă că sunt oameni care încearcă să facă asta, până la urmă este mai simplu să luăm o riglă și un compas pentru a încerca rezolvarea problemei cuadraturii cercului decât să învățăm suficientă matematică pentru a înțelege rezolvarea propusă de von Lindemann. Tot din ziare aflăm periodic că un inventator sau un altulpretindecă a construit un perpetuum mobileînpofida principiului al doilea al termodinamicii care neagă tocmai posibilitatea construirii unei astfel de mașinării.

Iar dacă unii dintre noi se îndoiesc de concluzii fundamentale ale fizicii și mai ales de teoreme matematice, nu ar trebui să ne surprindă prea tare că dl. Godină – un polițist de rit nou – are dileme cvasimetafizice asupra propriului salariu, dileme ce lepublicăcu ingenuitate în presă. Este salariul de 4400 de lei pe care-l ia (sic) domnul Godină mare sau mic? În mod cu totul neașteptat dl. Godină ajunge la concluzia dubitativă (sic) că nu are un salariu mare, de fapt i se pare insuficient și chiar mic. În ciuda concluziei la care a ajuns în chestiunea propriului salariu, pe care îl extorchează de la o populație neînarmată, dl. Godină este suficient de onest să admită că ”mi se pare”, nu are certitudinea salarizării insuficiente.

De luni de zile chestiunea salarizării bugetarilor este mereu prezentă în spațiul public, domnul Godină nu este singular cu nedumeririle sale. Politicienii în frunte cu primul ministru dezbat dacă salariile bugetarilor sunt prea mari sau prea mici, dacă trebuiesc sau nu înghețate. S-au făcut calcule complexe, de exemplu s-a comparat salariul angajaților statului cu cel al angajaților companiilor private. Nesfârșite discuții despre performanță și despre merit nu au făcut decât să sporească nedumerirea generală, polițist sau prim ministru nu pot limpezi problema salarizării la stat.

De la revoluție încoace politicienii au reutilizat mereu cam aceleași argumente atunci când au vrut să motiveze fie creșterea fie scăderea salariilor bugetarilor. Atunci când vrem să le creștem vorbim de medici sau pompieri eroi etc, dacă vrem să le scădem povestim de povara bugetară etc. Chiar să nu putem evolua dincolo de asta în 30 de ani?

Este meritul școlii austriece de economie faptul că ne arată că sectorul socialist al economiei nu poate produce decât haos calculațional, discuția despre salariile bugetarilor fiind un exemplu minor în acest sens. Nu este aici locul să aprofundăm modul în care von Mises iar mai apoi Rothbard dezvoltă ideea haosuluicalculațional ce apare inerent atunci când proprietatea privată este absentă. Având în vedere faptul că nu putem aștepta decât haos (și repaos) în zona bugetară ar fi trebuit ca discuția asupra salariilor bugetarilor să nici nu fi început, ar fi trebuit să ne asumăm încă din 1989 faptul că o astfel de discuție nu poate fi purtată rațional. Colapsul sistemului comunist a avut loc tocmai din pricina imposibilității calculului economic, din cauza imposibilității alocării raționale a resurselor. Singurul mod rațional de a limita pierderile datorate sectorului bugetar este reducerea acestuia la minimul nenecesar, nici un fel de discuție asupra salariilor nu poate suplini decizia reducerii ponderii proprietății de stat în ansamblul economiei.

Putem oare compara salariile la stat cu cele din mediul privat? Folosirea părții private a economiei pentru a o compara cu cea de stat nu este utilă căci economia socializată a metastazat înspre cea privată, adesea este imposibil să discernem între practicile folosite în cele două sectoare ale economiei. Lucrând cu o monedă socializată, într-un mediu în care principalul partener de așa zise afaceri este foarte adesea statul, cu o structură a proprietății prea difuză și adesea neclară și netransparentă, sectorul privat are, de asemenea, nevoie de urgențe corecții, nu poate oferi în prezent nici un fel un model pentru firmele deținute se stat. Lipsa de performanță a sectorului privat va fi neîndoielnic expusă în văzul lumii de îndată ce ratele dobânzilor se vor fi mărit, este doar o chestiune de timp pentru a se ajunge la deznodământul firesc al atâtor ani în care multe dintre firmele private au preferat concubinajul cu statul ignorând în mare măsură piața și consumatorul privat, după ani în care nu creativitatea ci corectitudinea politică a fost recompensată, după ani de malversațiuni financiare fără relevanță practică. Nu mă îndoiesc că în sectorul privat corecțiile mult amânate – un eufemism pentru falimentele necesare - vor veni mai degrabă mai devreme decât mai târziu și de aceea este inutil ca politicienii sau birocrații să caute modele, bune practici sau vreun fel de reper în sectorul privat. Cu alte cuvinte este inutil ca directorul unei mine să ia ca exemplu sau ca model de bune practici vreo multinațională sau chiar vreuna din firmele domnului Barna(care a distrus milioane de euro din banii contribuabililor) căci cel mai probabil nu are foarte multe lucruri pozitive de învățat de la cei de mai sus. Problema directorului de la stat este absența proprietății private, chestiune ce inevitabil degenerează în haos calculațional iar absența proprietății private nu poate fi suplinită nici de educație și nici de bun simț.

Discuția asupra salariilor din sectorul bugetar arată lipsa dorinței de reformare a acestuia căci, așa cum am arătat mai sus, singurul mod de a reforma sectorul de stat este reducerea acestuia. Pur și simplu ar trebui să decidem în care dintre sectoarele economiei ne dorim ineficiență și pierderi, care dintre sectoare este suficient de autonom pentru a nu crea insule de haos calculațional care să trimită semnale false asupra prețurilor în restul economiei producând astfel pagube extinse și dincolo de sectorul etatizat.

Discuția asupra salarizării bugetarilor poate fi văzută, așa cum am arătat mai sus, ca fiind o problemă de haos calculațional, până la urmă pierdem niște bani, se trimit semnale false în economie căci dl. polițist Godină ar putea avea oarecari surprize în cazul în care ar dori să se angajeze într-o firmă privată după cum și eventualul angajator privat ar avea un mare semn de întrebare asupra politicii sale salariale auzind de la dl. polițist Godină că un salariu de 1000 de euro nu i se pare acestuia din urmă suficient. Dar să fie vorba doar despre bani? Să fie vorba doar despre economie? Pierdem doar bani? Chiar așa să fie oare?

Autorul acestor rânduri se consideră un liberal clasic, este conștient că liberalii plictisesc pe toată lumea vorbind despre modul în care guvernul ne risipește bani, noi liberalii vorbim adeseori cu acribie despre bani, cheltuieli și alte chestiuni materiale tocmai pentru că mecanismele prin care ni se risipesc banii sunt aceleași prin care ni se se răpește libertatea - valoarea supremă pentru noi liberalii. Ne numim liberali tocmai pentru că prețuim mai mult decât orice libertatea. Vorbim despre bani pentru că ne pasă de libertate, vorbim despre bani doar pentru că acela care are suficientă putere pentru a ne lua banii poate crede că are suficientă putere să ne ia și libertatea. Vorbim despre bani pentru că hăul în care ne dispar banii munciți din greu este același care ne erodează libertatea.

Conservatori și liberali deopotrivă ar trebui să ne întrebăm dacă ar fi fost posibil să ne pierdem libertatea dacă medicii nu ar fi fost slujbași la stat ci ar fi lucrat cu toții în clinici private? Ar fi fost oare posibil să ne pierdem libertatea dacă firmele farmaceutice n-ar fi fost în conivență de zeci de ani de zile cu statul și cu organismele de reglementare? Oare am fi ajuns aici unde am ajuns dacă învățământul nu ar fi fost etatizat de generații?

Viața domnului polițist Godină este una lipsită de certitudini firești, spre deosebire de oamenii care lucrează în mediul privat, dl. polițist Godină nu știe – după cum dumnealui însuși se întreabă – dacă își merită sau nu salariul, adică dacă merită sau nu să mănânce din pâinea ce-o pune pe masă. Mă îndoiesc că vreunul dintre angajații firmei în care lucrez și-a pus vreodată această întrebare, cu toții știu că li se cuvine fiecare bănuț pe care-l găsesc în plic la jumătatea lunii. Dl. polițist Godină nu este vinovat pentru situația în care se găsește după cum nu sunt vinovați nici medicii, profesorii, pompierii sau ceilalți profesioniști cărora statul le-a invadat profesiunea etatizând-o abuziv. De aceea cred că discuția despre salariile bugetarilor este una sterilă și neimportantă, important și cu adevărat folositor pentru noi toți - inclusiv pentru dl. polițist Godină sau pentru ceilalți angajați ai statului - este să începem să discutăm despre ce trebuie să facem pentru ca cât mai mulți dintre noi să știe - lună de lună - că fiecare leu pe care-l câștigă este unul muncit și meritat cu adevărat.