(Postarea vine să aducă unele lămuriri după o conferință publică care s-a desfășurat ieri la o instituție locală și la care s-au vehiculat niște mituri de care nu se pot debarasa unele persoane)

Цей допис зявився, щоб надавати деякі роз’яснення після публічної конференції, яка відбулася вчора в місцевій установі і на якій були поширені деякі міфи, вiд яких деякі люди не можуть позбутися)

File din istoria orașului Cernăuți

Deși atestat documentar la începutul secolului XV orașul Cernăuți își pierde vechimea în istoria milenară. Localitatea este continuatoarea altor comunități omenești, care s-au succedat pe aceeași vatră de vremuri ce se pierd în negura istoriei omenirii. Luncile Prutului și terenurile mănoase ce înconjoară orașul, dealul Țețina care-i ține cununa, râurile cristaline și salba de păduri care l-au înconjurat dintotdeauna au fosat tot atâtea mijloace de a ademeni oameni spre a-și dura aici sălașuri.

Cea mai veche așezare omenească de pe raza actuală a Cernăuților a fost un grup de locuințe a căror urme, adică obiecte preistorice din epoca neolitică s-au găsit pe locul actual al gării principale, situată pe vechea albie a Prutului. În epoca de bronz așezarea se desvoltă dea lungul părâului Clocucica, loc mai ferit de vânturile dinspre valea Prutului, apoi și pe văile Molnița, Horecea, Mănăstiriște, Roșa și altele.

Pe la începutul secolului al XIII-lea a fost construită, se pare de cavalerii teutoni, cetatea Țețina, unul din cel mai vechi monument istoric din regiune, urmele căruia se mai vedeau în anii interbelici, dar care, odată cu ridicarea pe locul ei a turnului de televiziune, au dispărut definitiv. Cetatea constituia un punct de sprijin pentru legătura drumurilor comerciale cât și un reazăm puternic fortificat în contra năvălirilor barbare. Odată cu organizarea Statului Moldovenesc (1359) se intensifică relațiile comerciale între români și poloni, iar regiunea devine mai pașnică ceea ce duce la ruinarea cetății Țețina. În schimb aceste schimbări favorizează înflorirea Cernăuțiului ca un însemnat târg de vite. De aici circulația comercială se făcea în cele trei direcții principale: spre Hotin, Lvov și Moldova. Era drumul de negoț ce lega întregul comerț oriental cu Polonia și alte țări apusene, fiindcă prin Moldova se putea ajunge la porturile de la Marea Neagră. De la Cernăuți acest drum de comerț trecea prin Suceava spre Botoșani, Hârlău, Iași, Tighina și Cetatea Albă.

Este semnificativ faptul că prima atestare documentară a orașului Cernăuți este deasemenea legată de acest drum de negoț. Cel mai vechi tratat și convenție vamală cunoscută de noi, care a fost încheiat între statul moldovenesc și un stat vecin este cel semnat de Alexandru cel Bun la 8 octombrie 1408 (6960) în Suceava și care se referea la o ușurare a taxelor ce se plăteau de negustorii poloni, în special de cei de la Lvov, pentru mărfurile importate în târgurile moldovenești sau exportate de aici.

Ne vom opri ceva mai mult asupra acestui document pentru a elucida câteva aspecte priviind apariția, conținutul, istoricul și semnificația lui.

Este ceva normal ca documentul, ce a fost încheiat special cu sfetnicii și târgoveții orașului Lvov, să fi fost depozitat în arhiva primăriei acestui oraș, unde s-a și păstrat aproape 500 de ani. La 1878 documentul a fost publicat în original, adică în slava veche, în colecția de documente „Acta gradschih i zemskih” din Lvov. În ajunul serbării unei jumătăți de mileniu de la prima atestare documentară a orașului nostru cunoscutul istoric bucovinean Reimund Kaindl a încercat să facă cunoștință în mai de aproape cu originalul documentului pentru a face o copie ca s-o doneze la aniversarea unei jumătăți de mileniu primăriei orașului Cernăuți. Dar spre surprinderea lui și a colaboratorilor arhivei din Lvov, documentul nu a putut fi găsit și nici nu au putut fi stabilite condițiile în care el a dispărut. Tote eforturile istoricului de a da de urmele acestui valoros document au fost zadarnice. În anul 1925 istoricul ieșean N. A. Bogdan a tradus documentul în limba română după publicația din Lvov și l-a publicat integral în lucrarea „Din trecutul comerțului moldovenesc”, însă pentru istoricii sovietici, cât și pentru cei contemporani din Cernăuți era cunoscut numai un mic fragment, care se referea exclusiv la orașul de pe Prut și a cărui copie în microfilm se păstra la Arhiva de stat din Cernăuți. Această copie, făcută de mâna unui necunoscut, adesea se da de unii, din neștiință, ca drept copie fotografică după originalul documentului.

Acum câțiva ani în urmă istoricul cernăuțean Alexandr Masan a lansat ipoteza, că originalul acestui document s-ar păstra într-o arhivă din Moscova. Se punea însă întrebarea: în ce mod a putut să ajungă acest document în capitala Rusiei? Este foarte bine cunoscut că în anii imperiului sovietic se practica de către specialiștii sovietici un obicei, ce consta în sondarea, depistarea și concentrarea semilegală ale celor mai valoroase patrimonii spirituale în capitala imperiului, indiferent de locul creării și păstrării lor. În acest mod s-au adunat și un mare număr de valori spirituale, ce aparțineau unei culturi cu totul diferită de cea rusă, cu atât mai mult când mergea vorba de documente în limba slavă veche. Acest obicei se referea deci la perioada sovietică, dar cum a putut să ajungă la Moscova documentul lui Alexandru cel Bun atunci la sfârșitul sec. XIX sau la începutul sec. XX?

Un posibil răspuns ne-a venit în minte pe neașteptate, când răsfoiam colecția ziarului cernăuțean „Patria” de la sfârșitul sec. XIX și unde pe paginile îngălbenite de vreme am descoperit următoarea informație, pe care, fiind foarte sugestivă pentru cazul nostru, o cităm în întregime.

„Furtul de la Academia Română. Cu privire la furtul comis la Academie primim din București următoarele detalii: Luni dimineață la 5/17 iulie, în sala de lectură a Academiei Române, tânărul învățat rus Alexandru Iațemirski a fost prins în flagrant delict de furt. El studia manuscripte vechi în limba slavonă. Pe când custodele I. Tuducescu trecuse în salonul de alăturea ca să-i aducă niște volume, pe care le ceruse, el a smuls dintr-un volum o foaie de pergament de mare preț și a ascuns-o în buzunarul din lăuntrul hainei. Custodele a văzut pregătind ruperea și a auzit zgomotul făcut de ruperea foaiei. Bibliotecarul Academiei Bianu înștiințat a venit îndată și a silit pe Iațemirski să scoată foaia furată. Prezent era la aceasta și profesorul universitar N. Iorga.

Iațemirski venea pentru a treia oară în România și la București, a cutreierat mănăstirile Moldovei pentru aceleași studii. Cine știe, câte manuscripte de mare preț nu vor fi trecut pentru vecie granițele României pe urma studiilor unor erudiți de acest fel!

Acest Iațemirski a cutreierat și mănăstirile Bucovinei și spunea, că are de gând să meargă și prin Transilvania pe la Brașov, Sibiu, Blaj și alte locuri, unde se pot afla manuscripte vechi slavone și românești.

La București a fost prins cu furtul, predat poliției și parchetului și acum se află pus la închisoare la Văcărești. Nu știm dacă va putea merge în curând prin Bucovina sau prin Transilvania.”

( Gazeta „Patria”, 11/23 iulie 1899).

E posibil că convenția lui Alexandru cel Bun să fi ajuns în capitala fostului imperiu vecin tot datorită străduințelor și capacităților „de cercetare” ale lui Alexandr Iațemirski, capacități care s-au manifestat atât de concludent în Biblioteca Academiei Române. Un lucru este cert – savantul rus a făcut cercetări și în arhivele din Lvov.

Și iată în toamna trecută, când arhiva cernăuțeană își sărbătorea un centenar de existență, ne-a venit confirmarea, că documentul lui Alexandru cel Bun cu prima atestare documentară a orașului Cernăuți, se păstrează în depozitele Muzeului de istorie a Federației Ruse din Moscova. Meritul acestei descoperiri îi revine în exclusivitate colaboratorului Arhivei din Cernăuți Stepan Karaciko, care, deși blocat din mai multe părți, a continuat, cu o încăpățânare de invidiat, să scrie scrisori repetate la mai toate arhivele din Moscova și Sinte-Petrsburg. Chiar și Muzeul de istorie din Moscova i-a trimis mai întâi un răspuns negativ, ca numai peste 10 zile să revină prin poșta electronică cu o copie a documentului în cauză, care, spre marea bucurie a noastră, am văzut că s-a păstrat într-o stare excelentă.

Datorită obținerii acestei copii astăzi avem posibilitatea să analizăm documentul sub mai multe aspecte. În primul rând menționăm faptul că textul originalului este scris în slava veche (bisericească), limbă oficială la curtea domnească până spre mijlocul secolului al XVII-lea. Textul coincide, în mare măsură, cu traducerea publicată de Nicolae Bogdan la 1925. El este scris cu cerneală neagră pe un pergament ușor îngălbenit, păstrat bine, având dimensiunile de 48 cm lățime și 37,5 cm lungime. Semnul crucii și litera inițială „M” sunt plasate puțin în afara textului, având și dimensiuni de patru ori mai mari decât celelalte litere. O fâșie de 2,5 cm din partea de jos a pergamentului este îndoită, având două găuri la mijloc de care atârnă, prinsă cu un fir de ață roșie, se pare din cânepă, pecetea din ceară roșie a lui Alexandru cel Bun. Însăși pecetea, conservată foarte bine, este aplicată prin apăsare pe ceară, având un diametru de 7,5 cm, care conține jur înprejur următorul text: „Pecetea lui Alexandru voevod domnul Țării Moldovei”(„Печать Іо Алезан[дра] воевода господаря земли Молдав[ск]ои”). În centru pe un scut se află cunoscuta emblemă a Moldovei cu bourul, o stea între coarne, o rozetă în stânga și semiluna în dreapta lui.

Citind prima frază a convenției („уставицьтво о мытах у нашей земли”) ne dăm seama că este vorba de o ușurare a taxelor ce se plăteau în trecut („улегчили”). Este logic să credem, că inițial să fi existat o altă convenție, făcută de domnitorii mai vechi ai Moldovei, care nu s-a păstrat, dar în care desigur putea să fie amintit și Cernăuțiul, știind importanța și locul strategic pe care-l avea localitatea deja la 1408. Cuvântul „Cernăuți” („Черновци”) se întâlnește în text de 6 ori, „Lvov” - de 5 ori, iar „Suceava” - de 19 ori. Textul, care se referă direct la Cernăuți alcătuește 7-8%, restul se referă la alte orașe și localități din Moldova, Polonia, Ungaria, Muntenia. Prezentăm aceste localități în ordinea apariției lor în texul convenției: Lvov, Suceava (Сочава), Cetatea Albă (Белый Город), Tighina (Тягянякячю), Brăila (Браилов) Bacău (Баков), Bistrița (Бистриця), Baia (Бани), Moldavița (Молдавиця), Brașov (Брашов), Trotuș (Тотруш), Camenița (Камяниця), Dorohoi (Дорогой), Siret (Серет), Hotin (Хотин), Roman (Романов), Neamț (Нямц), Bârlad (Берлад).

Din înșirarea diferitor taxe pe mărfuri de tot soiul ne putem face o imagine despre marfa ce se exporta și importa în Moldova precum și de necesitățile populației.

Moldova oferea străinilor în cantități considerabile, în primul rând, produse ale lumii animale și vegetale: grâne, vite, cai, oi, porci, jderi, păsări, pește, piei de animale domestice și sălbatice, lână, ceară. În țară se importau postavuri, mătasă, camhă (stofă aurită), tebencă (stofă de mătasă), cvas grecesc, piper. Depistăm aici și mărfurile cu caracter strategic, asupra cărora domnitorul dorea să dețină monopolul în favoarea economiei generale a țării și a locuitorilor săi: „În Cernăuți carele să nu se răscolească, ci numai neguțător să încredințeze, că nu are în car mărfuri oprite, adică jderi, argint, ceară și cai moldovenești de cei buni” («А у Черновци возы не сртясти, але купец дати свою веру а же не имает заповеданий товар на свой воз - куници, серебро, воск и кони добріи земестіи”). Argintul era absolut necesar pentru baterea monedelor la monetoria (tarapanaua) de la Suceava. Iată ce se menționează în altă parte a convenției în această privință: „Lvovenii, care vor aduce din Ungaria argint ars, mai înainte de toate ne vor vinde nouă cât ne va trebui, și apoi, din ce le va mai rămânea, să vândă și altora” („А львовчане што имут принести сами з Угор серебро жеженое от того серебра штобы хом мы купили собе колко будет нам надобно, а иное серебро што останет то им слободно.”). Ceara se întrebuința atât pentru cultul creștinesc în biserici, cât și pentru luminatul caselor bogate. „Cai moldovenești de cei mai buni” trebuiau pentru armata țării și alaiurile domnești.

E de notat că la sfârșitul convenției domnitorul Moldovei menționează că a făcut aceasta pentru „domnul nostru regele Poloniei a toată Rusia și Podolia și care toate mai sus scrise făgăduim a păzi în vecii vecilor, nestrămutat niciodată, pe cinstea noastră și pe credința noastră, după dreptul creștinesc.

Ca martori au fost: Panul Jurj staroste, pan Mihailo de la Dorohoi, pan Vlad de la Siret, pan Oană vornic de Suceava, pan Iațko, și pan Iliaș paharnic. La această au mai fost sfetnicii din Lvov care cu noi a săvârșit acest lucru Mâciko Kulikovskii și Zimirstan Hanâs, și Hanâs Verzest, și Rus Niklios, și pisarul de Lvov Hanâs. Spre mai mare tărie am poruncit credinciosului nostru Bratiaiu logofăt să scrie și să atârne pecetea noastră cea mare la această carte a noastră.

În Suceava la anul șase mii nouă sute și șasezeci, octombrie 8.”

(„А то есмы учинили купчем господаря нашого короля польського из усей Русской земли и с Подольськой. А то мы иже есмы выше писали с любуем им вечно удержати без лести и без хитрости на веки вечныя мы и наши наместки николи и не порушено при нашой чести и при нашой вере по длуг крестянского права. А на то сведкове: пан Жюрж староста, пан Михайло дорогунськый, пан Влад Серетскый, пан Оана дворник Сочавский, пан Яцько и пан Илияш чашник. А ще при том были посли с Лвова што с нами се дело доконали: Мычко Куликовский, и Зимирстан Ханыс, и Ханыс Верзест, и Рус Никлиос, и писар лвовский Ханыс. А на потвержение тем усеем велели есмы нашому верному Братяю логофету писати и привесити печать наша великая к сему листу нашему.

У Сочаве у лято шестотысячное девятьсот и шесть на десятое лято, октября 8.”)

Doru Ropceanu