Reproducem un nou episod, tradus integral, din serialul realizat de ziarista americană Candace Owens despre misterele care continuă să plutească în jurul pedofilului spion Jeffrey Epstein. 

Titlul inițial al episodului a fost „Lui Donald Trump îi este frică. Cheia s-ar putea să fie în rochia albastră a lui Bill Clinton”. Ulterior, a fost schimbat cu „MEGA, MAGA și Mossad”. Noi am decis să le păstrăm pe amândouă - ActiveNews

Bună, dragii mei. Jeffrey Epstein înseamnă că ajungi la morgă. Ăsta este, pare-se, mesajul primit de un jurnalist care a început să-l ancheteze pe Jeffrey Epstein în anii nouăzeci. Vă voi povesti despre ce este vorba. Și poate ăsta este adevăratul motiv pentru care președintelui Donald Trump îi este frică. Asta i s-a spus acelui tip și, pe măsură ce începem să ne uităm la povești, ne dăm seama că e ceva care nu se potrivește. Așa că trebuie să ne uităm în urmă. Pentru a înțelege povestea lui Epstein, trebuie să ne întoarcem în anii nouăzeci.

Bine ați revenit la Dosarele Epstein.

Îmi cer scuze că am întrerupt din senin seria. Am avut un pic altceva pe cap, având în vedere că mă dă în judecată președintele în funcție al Franței.

Deci, unde rămăseserăm? Tot revenim la tema asta: atingerea lui Midas. Cum sunt unii oameni pe care o mână nevăzută, o mână a puterii, a banilor, îi ia și-i ridică, îi trage în sus spre vârful ierarhiei, în timp ce noi, restul, ne rupem spinarea muncind, ne chinuim să luăm zece la școală, să obținem o slujbă bună, să ne plătim datoriile.

Altora le face cineva CV-ul de la zero. Pot fi chiar foarte proști și tot i se permite să ajungă sus de tot, cum ar fi președintele Franței sau mai știu și eu.

De fapt, ei sunt actori sau actrițe. Asta e educația lor. Știm că Emmanuel Macron a fost, pare-se, un astfel de personaj. Și Jeffrey Epstein, după câte am aflat, la fel, nu?

A fost angajat la Dalton School, ridicat cu mâna, că nu avea nicio pregătire, nimic, în matematică sau în fizică, iar nouă ni se spune că era un fel de savant.

Și, desigur, nimeni nu poate explica de unde avea miliardele de dolari, mai ales că nu era nici pe departe un geniu și nici nu avea meritele necesare să ajungă unde a ajuns. Dar, mă rog, l-a ridicat cineva.

Trebuie să ne întoarcem în anii nouăzeci, cum vă spuneam.

Nume de cod MEGA

Mai exact, trebuie să ne întoarcem în luna mai 1997, în Statele Unite ale Americii. Voi unde erați pe vremea aia? Pentru că multe se întâmplau în SUA în 1997. Eu tocmai împlinisem opt ani. S-a întâmplat ceva foarte interesant atunci, dacă vă mai amintiți. De fapt, au fost mai multe crize atunci.

Primul lucru este că NSA interceptase o comunicare foarte misterioasă între un agent de la ambasada Israelului și șeful Mossadului, Dan Yatom.

Iar agenția noastră de securitate, NSA, care a interceptat comunicarea, era foarte agitată, pentru că agentul respectiv îi spunea lui Yatom că ambasadorul Israelului, un tip pe nume Elyahu Ben-Elissar, căuta să obțină copia unei scrisori pe care, pare-se, secretarul nostru de stat, Warren Christopher, i-o dăduse lui Yasser Arafat.

Arafat era președintele Palestinei. Deci, Israelul voia să intercepteze această scrisoare. Voia să știe ce-i spune secretarul american de stat lui Arafat.

Asta era la o zi după ce Bibi Netanyahu și Arafat semnaseră ceea ce avea să devină cunoscut ca Acordul de la Hebron. Revin imediat.

Deci, repet, suntem în mijlocul conflictului Israel-Palestina.

Dar, bun, ajunseseră al un acord. De ce mai era Israelul așa de stresat? De ce mai erau așa de stresați de voiau să pună mâna pe scrisoarea dintre Casa Albă și liderul palestinian?

Potrivit Washington Post, textul acelui mesaj – și citez acum textul, tradus, evident, din ebraică – era:

„Ambasadorul vrea să mă duc la MEGA să fac rost de o copie a scrisorii”.

Să țineți minte cuvântul ăsta, „MEGA”.

La care șeful Mossad, Yatom, răspunde:

„Nu pentru asta îl folosim pe MEGA”.

Panică, imediat, vă dați seama, pentru că era clar că MEGA ăsta era un nume de cod.

Cine naiba e MEGA? Ce vorbesc ăștia? Și de ce vor să obțină o comunicare între Casa Albă și Yasser Arafat după ce tocmai au încheiat un acord de pace?

Nu are niciun sens, nu? Oh, ba da. De fapt, are sens, pentru că acele negocieri de pace au inclus și puțin șantaj din partea Israelului. Nu? Evident.

Șantaj la nivel înalt

V-am mai zis asta, dar recapitulez acum repede.

Povestea spune că Israel și Palestina negociau. Practic, Israelul avea trupe în Palestina, cum au ei mereu, la momentul ăla aveau trupe în Cisiordania și negociau cum să retragă trupele de acolo.

Bill Clinton era gazda acestor negocieri în Maryland și lucrurile se cam aprinseseră cu Arafat. Iar Clinton adoptase o poziție de genul:  Eu sunt președintele Statelor Unite. Eu am puterea. Uite cum facem.

La care Bibi Netanyahu zice: Cum adică? Păi noi suntem stăpânii lumii și nu ne place cum arată lucrurile, da?

Asta era pe vremea când mai exista, măcar, o Palestină, și Arafat era președintele Palestinei. Mă rog.

Și, în timpul acestor negocieri, Bibi Netanyahu îl ia pe Bill Clinton, președintele Statelor Unite, deoparte, și-i cere să-l elibereze pe Jonathan Pollard, un tip care făcea șantaj în SUA pentru Israel și fusese condamnat pentru că l-au prins ca agent străin.

Și ce îi spune Bibi Netanyahu lui Clinton când îl ia deoparte; îi zice: Știi ce, nu te teme, prietene. Voiam doar să-ți spun că avem înregistrări cu tine și cu Monica Lewinsky, dar urmează să le aruncăm la gunoi, da? Și-i face cu ochiul.

Voi vă imaginați așa ceva? Adică tu ești ditamai președintele Statelor Unite și cel mai mare aliat al tău te ia deoparte și-ți zice ceva de genul: Hei, voiam doar să-ți zic că aveam niște înregistrări cu tine. Un pic cam deocheate. Cu tine și cu asistenta ta. Dar eu sunt prietenul tău și o să le arunc.

Da. Asta s-a întâmplat. Cel puțin dacă este să-i dăm crezare autorului Dan Halper.

 Bun. Și, vă dați seama, Bill Clinton a înțeles imediat cum stă treaba. Așa că n-a fost chiar o negociere pașnică. A fost, mai degrabă, o situație cu ostatici, ca să spun așa.

Iar Israelul era acum, poate, un pic paranoic, se gândeau ce i-o fi spus Casa Albă liderului Palestinei în scrisoarea aia.

Ce este remarcabil este că NSA a făcut o anchetă, să afle cine era acel MEGA, care trebuia să fie cineva la vârf, un spion la Casa Albă, nu? – dacă avea acces la președintele Clinton și la anturajul lui imediat, poate era chiar cineva din acest anturaj.

Numai că, brusc, nu i-a mai interesat cine era. Toată chestia, toată ancheta a fost oprită, fără nicio explicație oficială, pentru ce motiv.

Dar, doi ani mai târziu, autorul Gordon Thomas, care a scris cartea Gideon Spies, a explicat care a fost motivul pentru care, brusc, nu l-au mai căutat pe MEGA. El a explicat în carte că israelienii au continuat să amenințe administrația Clinton. Au amenințat să dea publicității înregistrările cu președintele Clinton și Monica Lewinsky dacă ancheta pentru identificarea lui MEGA nu lua sfârșit.

Și, din nou, nici n-a fost nevoie de mai mult. N-am mai auzit nimeni nimic de MEGA.

Grupul de presiune MEGA

Dar, la un an după panica de la NSA, în mai 1998, Wall Street Journal – o jurnalistă de-acolo, Lisa Miller – a publicat un articol foarte interesant, intitulat „Titanii industriei își reunesc forțele cu filantropii evrei”.

Care articol vorbea despre formarea unui grup care se chema MEGA Group, un club privat de miliardari evrei, foarte exclusivist, membrii plăteau 30.000 de dolari anual, și care se întrunea în secret de două ori pe an. Iar scopul lor era, zice în articol, să obțină impact maxim supra politicii american cu privire la Israel.

În 2001, un jurnalist israelian pe care îl cheamă Israel Shamir a dezvăluit mai multe lucruri despre acest grup. Într-una din informările lui, Shamir menționa că, în cadrul acestui MEGA Group exista și un individ căruia i se spunea tot MEGA. Shamir scria așa, citez:

„Președintele Congresului Mondial Evreiesc a invitat 50 cei mai bogați și mai influenți evrei americani la o întâlnire în Manhattan. Fără jurnaliști, fără reflectoare, numai două rânduri la ziar. Ei au căzut de acord să lanseze un  program de relații cu publicul sub numele de cod orwellian Emet, care înseamnă Adevăr în ebraică, cu scopul de a influența opinia publică americană cu privire la politica Israelului. Acest grup de super-bogați s-a autodenumit MEGA Group.

„Numele a apărut, acum doi ani, ca numele unui spion israelian infiltrat la cele mai înalte nivele ale aparatului de stat american. Dar specialiștii în informații s-au înșelat. MEGA nu era un agent. El era chiar șeful.

„Mai mult decât forțele cabalei, MEGA este cel care face lucrurile să avanseze în Orientul Mijlociu. Și nu este vorba de magie. Este vorba de bani. Foarte mulți bani. Nu conduc ei SUA și Israelul, dar au multă putere și influență. Gândiți-vă numai. 50 de multimiliardari, uniți într-o singură rețea, reprezintă o forță reală în lume.”

Am încheiat citatul. 

Din nou, Bronfman și Wexner

Lucrurile devin și mai interesante când aflăm că grupul MEGA era fondat de doi indivizi. Unul dintre ei era Edgar Bronfman. Cei care nu v-ați uitat la seria despre Epstein de la început, vă rog să vă uitați la primul episod. Fac aici o mică recapitulare, numai.

Edgar Bronfman – un nume care apare mereu. El este tipul cu care a lucrat Epstein la o tranzacție bancară misterioasă care a atras atenția Comisiei de valori mobiliare, înainte ca banca respectivă să se ducă la fund.

Tot Bronfman, după cum am aflat, era președintele Congresului Mondial Evreiesc și a lucrat cu Robert Maxwell în negocierea cu refuznicii. Pe scurt, voiau ca guvernul rus să-i lase pe evreii din Rusia să emigreze în Israel, ceea ce guvernul rus a refuzat, iniția, să facă, dar, după aia, brusc, a zis: Bine, fie, Puteți pleca în Israel.

Probabil s-au plătit niște bani, foarte mulți bani, pentru chestia asta.

În orice caz, întorcându-ne la MEGA Group: celălalt fondator al grupului era Les Wexner. Da. Les Wexner, cheia averii lui Epstein. Știm asta despre Les Wexner.

Monica este tare...

Dar, prin Wexner, ajung înapoi la Monica Lewinsky.

Mare scandal la vremea aia, dar poate anumite detalii au scăpat atenției.

Voi ce vă mai amintiți despre acel scandal? În ce mă privește... știți cum sunt momentele alea care îți rămân întipărite în minte, din anii nouăzeci, când părinții tăi stăteau adunați în jurul televizorului, cu ochii lipiți de ecran?

Absolut, pentru mine, scandalul cu Monica Lewinsky este unul dintre aceste momente memorabile. Ca și procesul lui OJ Simpson. Astea două: procesul lui OJ Simpson și scandalul cu Monica Lewinsky. Erau în continuu la știri, când unul, când celălalt, iar părinții se holbau la ecran, nu le venea să creadă. Ce se întâmpla cu Bill Clinton? Care era treaba. Faza cu trabucul. O nebunie, nu?

Și, după aia, la un moment dat, nu știu dacă știți, dar Monica a reapărut, ne-a fost re-prezentată, ni s-a spus că ce i s-a întâmplat ei nu a fost corect.

Ah, da, și a trebuit și să depună mărturie, ce s-a întâmplat. Cred că avem un clip... [min 12:27]

„Întrebare: Deci [președintele Clinton] v-a spus sau nu ce să scrieți în declarația oficială? Ce ați înțeles că trebuie să scrieți în declarație ca să nu trebuiască să depuneți mărturie?

Monica Lewinsky: Cred că am vorbit despre asta în mărturia de la Marele Juriu. Din câte îmi amintesc, era o marjă, erau mai multe lucruri. Adică de la spune ceva nevinovat și până la a nega relația. Cum nu sunt avocat și nu am făcut Dreptul, eu am crezut că poate fi orice.

Întrebare: Dar el [președintele Clinton] v-a sugerat vreodată o anumită versiune?

Monica Lewinsky: Nu, nu am spus așa ceva.

Întrebare: Deci nu a mai fost nicio discuție? Nicio discuție despre ce trebuie să fie în declarație?

Monica Lewinsky: Nu, nicio discuție despre ce trebuia să fie în declarație.”

... Monica nu dispare

Bun, ăsta a fost un clip de la mărturia pe care a depus-o ea. Pentru că, evident, a trebuit să depună mărturie la procedura împotriva lui Clinton, când au încercat să-l demită. Și, după cum vedeți, este o tipă prezentabilă. Vorbește bine. Cu tot circul ăla în jurul ei, ea este calmă. Este credibilă. Pare sinceră când spune ce s-a întâmplat. 

Iar acum, așa cum spuneam, a reapărut pe post de icoană a feminismului. Oamenii se uită în urmă și zic: Uau, săraca fată, era și ea o asistentă, toată lumea o detesta din cauză că-l iubeau pe Clinton.

Pentru că Bill Clinton a fost un președinte foarte iubit, și de dreapta, și de stânga. Era un președinte cool.

Iar fata asta, săraca, era și ea o simplă asistentă. Pe vremea aia, în anii nouăzeci, eram prea aspri cu femeile și lumea se uita la ea ca la o fufă, nu? Dar oamenii revin acum și zic că nu a fost deloc corect. Eu îmi amintesc vag că a plecat din țară și viața ei a fost, practic, distrusă de tot scandalul ăsta. Iar acum a reapărut.

Nu cumva are și propriul podcast?  Îmi puteți arăta un pic pagina ei? [min. 14:23]

Ia uite. Reclaiming Monica Lewinsky. Da. Chiar simți, nu, când citești asta: Bravo, fato, așa, recuperează-ți numele. Recuperează-ți numele, Monico. Păi cum, să-ți facă ăia așa o mizerie? Au fost foarte nedrepți cu tine.

Ah, și ca să vedeți cât au băgat în campania asta de recuperare, Monica a apărut la podcastul Call Her Daddy, ceea ce mi se pare normal, că acel podcast este cu femei care fac sex și au jdemii de parteneri și sunt... mă rog, sunt puternice, au aventuri sexuale puternice. Mă rog.

Ia uite un clip din interviul Monicăi Lewinsky cu Alex Cooper de la Call Her Daddy [min. 15:05]

„Alex Cooper: Ne poți spune cum au început să dispară, treptat, toate insultele, toate încercările de a te face să simți prost, că ești o fufă? Tu cum te simțeai cu tine însăți?

Monica Lewinsky: Păi, cum să spun... Știi, oricine intră într-o relație cu cineva care... mă gândesc cum să formulez mai bine... Cred că oricine are o aventură extraconjugală se simte așa, dar mai ales femeile tinere, cred... Pentru că deja pleci de la o lipsă de stimă de sine, o lipsă de încredere în valoarea ta. Iar eu am avut întotdeauna problema asta. Și a fost ca un coșmar; cel mai rău lucru pe care tu îl gândești despre tine să-l auzi acum, amplificat, de la lumea întreagă. Așa că, dacă nu era familia mea, care să-mi amintească mereu cine eram eu, cu adevărat, nu aș fi reușit să trec prin asta.”

Fantastic. Bravo. Cât curaj. Toate cuvintele care trebuie sunt acolo. Slutshaming – adică să-i bați cuiva obrazul că e fufă. Ceea ce nu avem voie să facem. Trebuie să susținem fufele, presupun. Și pe Monica Lewinsky, foarte mult trebuie să o susținem. Pentru că ea pare victima în toată povestea asta. Și să fim recunoscători familiei ei, că a ajutat-o.

O asistentă aleasă pe sprânceană

Dar cine, mai exact, era familia Monicăi? Cred că putem întreba, nu? Pentru că eu am niște întrebări. Monica Lewinsky, dacă te uiți la noi acum, mi-ar face mare plăcere să stăm de vorbă pentru că am multe întrebări să-ți pun.

Deci câteva informații despre ea. Monica Lewsinky s-a născut într-o familie de evrei nemți și lituanieni.

Și, ați văzut, pare foarte credibilă. Ceea ce este și normal, pentru că a făcut actorie în copilărie. Vedeți că, pe măsură ce aflăm mai multe despre politică, vedem că mulți dintre oamenii ăștia au luat cursuri de actorie.

Iar ea iubea teatrul. Atât de mult i-au plăcut cursurile de teatru la liceu că, după ce a terminat liceul, a optat pentru departamentul de teatru de la Beverly Hills High School.

Iar, în 1992, a început o legătură cu un tip însurat. Care era fostul ei profesor de teatru de la liceu. Ce vreau să spun este că îi plăcea teatrul foarte, foarte tare, este evident.

Iar relația asta cu proful însurat nu a fost așa, o pasiune trecătoare; a durat vreo cinci ani. Mă uit la succesiunea evenimentelor aici, pe calendar. Deci e clar că, atunci când s-a combinat cu Clinton, era combinată și cu proful de teatru.

Iar, foarte interesant, maică-sa a fost și ea implicată într-un scandal sexual complet nebun, ceva cu o carte scrisă de ea sub pseudonim, intitulată „Trei tenori”.

Nu intru prea mult în detalii; e suficient să spun că maică-sa a scris cartea asta foarte ciudată, o biografie despre tenori, care conține aluzii la o aventură sexuală similară cu aventura pe care fiica ei o avea cu președintele Statelor Unite. Deci ceva foarte bizar, foarte aiurea, editura a zis că a trebuit să taie bucăți mari din carte pentru că erau foarte ciudate, foarte explicite, sexual.

Mă rog. Ce e interesant este că Monica Lewinsky, care avea studii de psihologie și de teatru, cum am zis, a reușit să obțină, în mod miraculos, jobul ăla la Casa Albă. Și nu ca asistentă oarecare, pe-acolo, ci ca asistentă a șefului de cabinet al președintelui Statelor Unite ale Americii.

Care șef de cabinet se chema Leon Panetta, care după aia avea să ajungă director la CIA și, mai târziu, secretarul apărării.

Eu vă spun clar că nu obții un astfel de job, la un asemenea nivel, dacă nu știi pe cineva. Ca să fie clar. Știu asta de la oameni care au obținut astfel de joburi de asistent la înalt nivel. Toți sunt fie copilul cuiva, fie nepotul cuiva, fie a dat cineva o tonă de bani pentru campanie.

Ăștia sunt oamenii care ajung în mediul acela din jurul președintelui. Nu-i ca și cum te duci tu, de pe stradă, depui cerere de angajare la Casa Albă și gata, super, îți dau ăia ție postul de asistent pe lângă al treilea cel mai puternic om din Statele Unite. Nu așa funcționează, ok? Totul e pe bază de politică și de nepotism.

Marca de lux Monica

Iar acum, dacă mă gândesc la ce a spus Monica la podcastul Call Her Daddy,  nu sunt deloc sigură că povestea cum că ea a fost o oarecare căzută victimă și aruncată apoi în obscuritate este chiar adevărată.

Pentru că, după scandalul cu aventura sexuală, Monica s-a apucat să facă poșete – și asta fără nicio pregătire în modă. Ea avea studii de psiholog, repet. Are o aventură sexuală cu președintele Statelor Unite și după aia se apucă așa, din senin, să facă design de genți.

Și-aș vrea să fie clar: în mod obiectiv, gențile alea ale ei nu sunt frumoase. Vă arăt. Nu sunt cele mai frumoase genți pe care le-am văzut. Și o să vă spun de ce este important acest lucru. Ia uitați aici, un canal de YouTube unde analizează gențile ei.

[min.20:26]

„Monica a fost repede ostracizată, a devenit o paria în societate și a avut un trai greu; acum face niște campanii anti-hărțuire, chestii de-astea. Dar a trăit în singurătate o vreme și unul dintre lucrurile pe care s-a apucat să le facă, în timp ce era ostracizată, a fost să-și creeze propria ei linie de poșete.”

La vremea aia, mie mi s-au părut foarte nasoale, arată ca de la magazinul de chilipiruri. Arată de parcă sunt făcute acasă, de cineva care și-a zis, ia, ce materiale mai am eu prin casă, hai să fac o geantă. Sau cumpăr niște pânză și după aia vând gențile pe net.

Iar linia ei de poșete se cheamă Real Monica. Ia uite, scrie aici, pe etichetă. Scrie: „Făcută special pentru tine de Monica”. Nu știu cum știa ea că o să-mi facă mie personal o poșetă, dar mă rog. Asta era marca ei comercială.”

Ok. Acum ați văzut gențile. Nu-s cele mai frumoase genți din lume. Dar nici un simplu hobby nu a fost, pentru că gențile astea, deși arată, mă rog, ieftine și vulgare, au fost luate la vânzare de cel mai de lux lanț de magazine posibil, Henri Bendel.

Ați auzit de numele ăsta? Eu am auzit pentru că am lucrat un pic în domeniul modei la New York. Este o marcă extrem, extrem de luxoasă. Și ei s-au dus la Monica și i-au zis: Vai, dar cât de frumoase sunt gențile astea ale tale! Le vindem noi. Ți le vindem noi.

Și așa a ajuns Monica la magazinul de lux Nordstrom. Ceea ce e culmea aberației. Cum e posibil ca Henri Bendel să aleagă gențile alea?

Iar se simte mâna lui Midas, sinceră să fiu. Și cine a fost Midasul care a ales gențile astea? Ei bine, știu eu cine a fost. A fost Les Wexner. Da. Tipul care și-a dat imperiul pe mâna lui Epstein, inclusiv firma Victoria’s Secrets și L Brands, care deținea și Henri Bendel. Ăștia s-au dus la Monica și i-au zis, vai, ce genți de vis, ia hai să le vindem noi în magazinele noastre de lux.

Misterul Wexner

Așadar, ca să recapitulăm. Benjamin Netanyahu obține, cumva, o înregistrare de natură sexuală, sau mai multe înregistrări cu Monica Lewinsky și cu Bill Clinton. Apoi, folosește acele înregistrări ca să-l șantajeze pe președintele Statelor Unite în timpul unor negocieri.

După care aflăm că femeia care apărea pe acele casete ajunge să-și vândă gențile la magazinele de lux ale unei companii controlate, de fapt, de Jeffrey Epstein, pentru că imperiul lui Wexner era controlat pe-atunci de Epstein. Epstein deținea cheile.

Care Epstein se întâmpla să lucreze în domeniul șantajării de politicieni. Da?

Deci cine era MEGA din preajma lui Bill Clinton, oare?

Acum, câteva chestii în plus despre Les Wexner. Ca și Jeffrey Epstein, ascensiunea lui Wexner este învăluită în mister, mister financiar, și conține, cum se întâmplă, câteva decese premature.

De fapt, era un jurnalist, Robert Fritrakis, care îl investiga pe Wexner, și care a spus, citez:

„Când am relatat despre legătura lui cu Jeffrey Epstein, la finalul anilor nouăzeci, am primit o scrisoare de la cineva care s-a semnat Skyhawk, care spunea, pur și simplu: Jeffrey Epstein egal morgă.”

Adică, dacă-l investighezi pe Jeeffrey Epstein, ești mort. Oare ar trebui să mă tem și eu?

Mitul fondării unui imperiu

Dar, dincolo de asta, trebuie să vă spun, oameni buni, că am mai auzit povești ca a lui Les Wexner, mai ales dacă sunteți parte din clubul meu de lectură, unde vorbim despre tot felul de povești bizare. Oamenii ăștia își construiesc niște mituri personale.

Pe Coasta de Est, mitul marelui om de afaceri este: Da, am împrumutat vreo două mii de dolari de la tata sau de la o mătușă și după aia m-am împiedicat și am căzut într-un imperiu de miliarde de dolari.

Cam aste este și povestea lui Les Wexner. A împrumutat 5.000 de dolari de la mătușă-sa și după aia s-a împiedecat și a căzut într-un imperiu al modei. Nu glumesc deloc.

Wexner s-a născut pe 8 septembrie 1937 în Dayton, Ohio. Un mic comerciant, avea un magazin de familie unde vindeau haine, a construit, zice-se, L Brands, da? Dintr-un mic magazinaș pe care l-a deschis în 1963 cu numai 5.000 de dolari împrumutați de la mătușă-sa.

Bine, mă, Les.

Iar cea mai cunoscută marcă a lui Les este o marcă de lenjerie provocatoare, Victoria’s Secrets, pe care, după cum știm, Jeffrey Epstein a folosit-o ca să atragă adolescente.  

Și și-a creat o imagine falsă. Voia să vândă ideea că este cumva o firmă victoriană, s-a dus la Londra și a cumpărat firma asta, în 1982, de la Roy Raymond, care este, de fapt, adevăratul fondator al mărcii Victoria’s Secrets.

Care Roy Raymond a fost găsit sinucis. Pe Golden Gate Bridge, în 1993. Și, înainte să moară, a spus ceva foarte interesant despre Les Wexner. A zis, citez:

„Când l-am întâlnit pe el, a fost ca și cum l-aș fi întâlnit pe diavol”.

Nu putem să-l întrebăm de ce a zis așa, pentru că a murit aruncându-se de pe Golden Gate Bridge, după care Les Wexner, despre care Raymond spunea că este diavolul în persoană, i-a luat compania.

Mă rog. Mai târziu, în 2008, a mai fost un scandal cu una dintre firmele L Brands, La Senza, care a atras atenția din cauza unei campanii de publicitate foarte stranii, care avea următorul slogan, citez: „De ce să se distreze numai adulții?”. Numai adulții, auzi, de ce să se distreze numai ei.

Și la ce făceau reclamă? Păi uite, chiloți și sutiene de dantelă pentru fete între 5 și 12 ani.

Alt scandal în care a fost băgat Les Wexner este cel în care a fost anchetat de US Homeland Security pentru încălcarea legilor privind traficul de persoane în legătură cu furnizorul lui de bumbac, care era din Burkina Faso.

Amor ghebos

Bun. La un moment dat, Les Wexner, care fusese toată viața lui burlac, a decis brusc să se însoare. Avea 55 de ani. Nu e ceva tocmai obișnuit. Oamenii tind să se căsătorească mai devreme, dar, mă rog, se poate întâmpla. Poți să dai mai târziu peste iubirea vieții, nu? Nu vreau să critic eu acum.

Dar persoana cu care a ales să se însoare era o tipă de 35 de ani pe nume Abigail Coppell, și lumea s-a cam mirat. Abigail Coppell era șefa biroului nord-american al companiei de transport aerian a Israelului, El Al, care a fost băgată într-o tonă de operațiuni ale Mossadului de la fondarea ei, în 1949.

Iar o sursă care lucra cu Abigail Coppell... a zic că Abigail era complet asexuală. „Nu avea nimic feminin”. Așa că el a presupus că „Wexner era gay și s-a însurat cu ea numai ca să o clameze pe maică-sa” – închei citatul. O altă sursă a spus că Abigail era lesbiană, iar relația de cuplu era, de fapt, o relație de afaceri.

Asta a spus Kirby Summers, în cartea ei, „Jeffrey Epstein: Predator Spy”.

 Potrivit Wall Street Journal, cel care le-a scris contractul prenupțial lui Wexner și Abigail, în ianuarie 1993, a fost chiar Jeffrey Epstein. Ceea ce arată că Epstein avea legături foarte, foarte apropiate cu Wexner. Cât de apropiate? Păi, să ne amintim că Jeffrey Epstein a fost întrebat, sub jurământ, o chestie foarte ciudată: dacă a avut o relație sexuală cu Les Wexner și dacă e bisexual. Foarte interesant.

Iar partea care urmează o s-o citesc din cartea lui Xavier Poussard despre Epstein, carte care va ieși curând.

Poussard spune, citez:

„Multă lume în Manhattan și la Londra specula despre legătura amoroasă dintre Jeffrey și Les când, în iulie 1991, Les Wexner a semnat o procură prin care-i dădea lui Epstein autoritatea de a angaja personal, de a scrie cecuri, de a cumpăra și vinde proprietăți și de a împrumuta bani în numele lui”.

Trebuie spus că homosexualitatea face parte din apărarea lui Wexner azi. El zice că ar fi tăiat legăturile în 2007 și joacă rolul amantului trădat de iubitul lui abuziv, Jeffrey Epstein, care i-ar fi tras o delapidare de 46 de milioane de dolari din avere de-a lungul anilor.

Cel puțin asta declară Fundația Wexner, potrivit unei declarații din 2019.

Iar, pe lângă acuzațiile de abuz sexual asupra copiilor care au avut loc la casa lui din Manhattan, Wexner mai este băgat într-un dosar de abuz sexual la Universitatea din Ohio, unde Les Wexner era președintele consiliului director, ca mare donator.

Un grup de reclamanți a cerut agenților federali să ancheteze natura relațiilor lui cu Dr. Richard Strauss, care era medic în departamentul sportiv al universității, din care poziție a abuzat cel puțin 177 de studenți pacienți între 1978 și 1998.

Deci, da, este interesant dacă-l analizezi pe Les Wexner ca parte din ecuația asta. Pentru că el este singura sursă pe care ne-o dau pentru banii lui Jeffrey Epstein, scuza fiind că el a avut prea mare încredere în Epstein și i-a dat cheile imperiului.

Moartea lui Danny Casolaro

Deci putem spune că s-au întâmplat multe în anii ăia, 1997 – 1998. S-a lansat grupul MEGA. S-a întâmplat scandalul cu Monica Lewinsky, care a ieșit la iveală în 1998. Îl avem pe Jeffrey Epstein preluând cheile imperiului lui Wexner. Și, în plus, avem și morți premature.

Iar moartea prematură la care mă refer este cea a jurnalistului Danny Casolaro, care, întâmplarea face, tocmai investiga aceste lucruri. De fapt, el spunea că anchetează, citez „o cabală din care făcea parte un program software cunoscut ca Inslaw [sic; Inslaw era compania producătoare a programului numit PROMIS] și afacerea Iran-Contra.” Dar, înainte să aflăm ce voia să spună, înainte să-și publice ancheta, Danny a murit înecat accidental [sic; Casolaro a fost găsit cu mai multe tăieturi adânci la ambele încheieturi în cada camerei lui de hotel]. Din nou, la marele fix.

Dar vom afla despre ce vorbea Casolaro, vă voi spune mai multe și despre programul acela de computer.

Suntem prea duri cu Donald Trump?

Acum ne oprim aici, că este deja destul de șocant. Îți vine să zici: Ok. Ok. Nu suntem, poate, cam duri cu președintele Trump, când îi cerem să ne dea dosarele Epstein?

Pentru aceia dintre noi care nici măcar nu sunt convinși că Epstein a murit, cu cât afli mai multe despre scandalul Epstein și despre Bibi Netanyahu și ce face el în Palestina, nu e, oare, posibil, ca lui Trump să-i fie frică pentru propria viață?

Oare el nu știa în ce se bagă când a decis să devină președintele Statelor Unite? Chiar nu știa? Nu l-a prevenit și pe el Bill Clinton? Ceva de genul: Hei, nu sunt sigur că ai vreo putere și, oricum, ai grijă ce asistente angajezi și ce legături au și cu cine.

Oare o fi făcut Donald Trump greșeala pe care o facem toți, înainte să ne maturizăm, când credem că trăim într-o republică, într-o democrație, când credem că politicienii pe care îi votăm au putere reală, și habar nu avem că există această mână nevăzută care tot prinde oamenii în scandaluri cu șantaj, după care ni se uită în ochi și zice: Nu, nu-i nimic de văzut aici. Circulă, circulă, antisemită mică. Circulă, antisemitule sau antisemito.

Apropo, așa cum am prezis, Trump a făcut niște zgomot, a zis: Oh, o să-i cerem lui Pam Bondi să se declasifice dosarul de Mare Juriu de la New York, mărturiile de-acolo.

V-am zis că este o vrăjeală, mărturia la Marele Juriu, în dosarul lui Ghislaine Maxwell. Judecătorul federal a ieșit și a zis același lucru. A zis: Nu. Cererea asta este absolut o aberație. Cererea de desecretizare a mărturiilor în dosarul penal cu privire la Ghislaine Maxwell. Nu înțeleg de ce a cerut Trump așa ceva.

A scris o opinie de 31 de pagini, acest judecător, care a prezidat cazul, și a fost cam dur cu Trump. Practic, a zis că a cere așa ceva este complet ridicol. Că motivarea este falsă și că Trump știa foarte bine acest lucru, știa că transcriptele nu vor dezvălui informații noi importante cu privire la infracțiunile lui Epstein și Maxwell.

A sugerat că administrația Trump a făcut presiuni pentru desecretizarea acestor documente ca diversiune, ca să arate că fac, totuși, ceva. Asta a zis.

V-am spus, oameni buni că exact asta urma să se întâmple, că toată speranța lor este să o lăsăm baltă, să uităm de subiect.

Și-atunci, întreb din nou: voi nu credeți că suntem, poate, prea răi cu Trump pe tema asta și că lui Trump îi este, de fapt, frică? Eu vă spun; eu cred că e terifiat. Cred că îi e frică pentru propria viață, pe bune. Așa cred.

Și, în parte, mai e și chestia cu familia lui, care este foarte apropiată de Bibi Netanyahu. Și nu cred că Jared Kushner e genul de tip care să-i stea în față lui Bibi Netanyahu. El lucrează cu Israelul, cu tehnologiile lor, dacă așa se cheamă.

Cu aliați de-ăștia, cine mai are nevoie de dușmani nu?

Oricum, Thomas Massie face în continuare presiuni. E foarte curajos. A postat acum că va ține o conferință de presă la Capitoliu, cu victimele lui Epstein și lui Maxwell. Unele dintre ele apar acum pentru prima dată în public. Spune că victimele merită dreptate, iar America merită transparență. Și are, evident, dreptate. Are absolută dreptate...