Pe 11 septembrie 2001, abia terminasem facultatea de câteva luni. Mama a fost cea care m-a informat în legătură cu atacurile teroriste din acea zi.

„Oh, dragule, ne-au atacat”, a spus ea la telefon. Nu știam despre ce vorbea, dar acele două cuvinte - „ne-au atacat” - erau suficient de clare pentru a provoca un răspuns instinctiv de groază.

După ce am verificat știrile, groaza s-a transformat într-un început de teroare. Cel puțin în ceea ce mă privea, teroriștii își îndepliniseră misiunea.

Apoi, m-a cuprins un alt sentiment. În timp ce urmăream cele mai noi știri și o serie de oficialități guvernamentale făceau anunțuri, am devenit agitat. Nu voiam să-i aud pe acești lachei.

Mă simțeam de parcă aș fi redevenit un băiețel speriat care tânjea să-și vadă tatăl. Iar în acel moment, George W. Bush (dintre toți oamenii) era tatăl meu.

Când în sfârșit l-am văzut, m-am liniștit. Apoi, liniștea a făcut loc exaltării, după ce am văzut filmarea cu el adresându-se unei mulțimi lângă dărâmăturile turnurilor World Trade Center.

Când cineva din mulțime a strigat „Nu vă aud”, Bush a strigat prin portavocea sa: „Vă aud!... Restul lumii vă aude!... Oamenii care au doborât aceste clădiri ne vor auzi pe toți curând!”.

Nu am votat pentru el la alegerile din 2000, dar după 11 septembrie 2001 am intrat în echipa Bush. Și nu am fost singurul. În urma atacurilor din 11 septembrie 2001, popularitatea lui Bush a crescut vertiginos de la 51% la 90%.

La fel ca mulți alții, am sprijinit inițiativele de „securitate națională” ale administrației sale. Și, deși am fost prea laș pentru a-mi pune propria viață în pericol, am fost mai mult decât dispus să sprijin punerea în pericol a altor americani în Afganistan și Irak.

Mai târziu, am aflat că ceea ce am trăit la 11 septembrie și ulterior a fost numit „efectul de raliere în jurul steagului”. Wikipedia îl definește ca fiind „un concept folosit în științele politice și în relațiile internaționale pentru a explica creșterea, pe termen scurt, a sprijinului populației pentru guvernul sau liderii politici ai unei țări în perioadele de criză internațională sau de război”. Conceptul este asociat cel mai mult cu politologul John Mueller, care l-a propus în 1970.

Dar Randolph Bourne a anticipat încă din 1918 această teorie, când a scris celebrul motto „Războiul este sănătatea statului”.

În vremuri de război, unitatea națională devine esențială. Acest lucru se datorează faptului că, așa cum explică Bourne, tendința umană „de a se conforma, de a se strânge laolaltă... este cea mai puternică atunci când turma se crede amenințată de un atac. Animalele se adună pentru a se proteja, iar oamenii devin cei mai conștienți de colectivitatea lor atunci când sunt amenințați de război. Conștientizarea colectivității aduce încredere și un sentiment de putere conjugată, care, la rândul său, stârnește combativitate, iar bătălia începe”.

Individul amenințat caută această forță colectivă prin devotamentul față de stat, pe care Bourne îl definește ca fiind „...organizarea turmei pentru a acționa ofensiv sau defensiv împotriva unei alte turme organizate în mod similar. Cu cât prilejul apărării este mai terifiant, cu atât mai strânsă va deveni organizarea și cu atât mai coercitivă va fi influența asupra fiecărui membru al turmei”.

Pentru a realiza unitatea, spiritul de război cere conformism. Într-adevăr, contestatarii războiului au fost ținta unor critici dure după 11 septembrie 2001.

„Războiul”, a continuat Bourne, „transmite un sentiment al sensului și al acțiunii, care coboară până la cele mai joase niveluri ale turmei și până în ramificațiile ei cele mai îndepărtate. Toate activitățile societății se leagă, într-un ritm cât se poate de rapid, de acest scop central de a organiza o ofensivă militară sau o apărare militară, iar statul devine ceea ce pe timp de pace se străduia în zadar să devină - arbitrul și determinantul inexorabil al afacerilor, atitudinilor și opiniilor oamenilor.”

Din momentul în care am auzit „ne-au atacat”, turmă contra turmă a devenit paradigma mea dominantă. În ghearele terorii, turma și războiul erau mai presus de orice. M-am raliat în jurul steagului, președintelui, statului și războiului. Și am susținut împuternicirea masivă a guvernului în detrimentul libertăților și drepturilor americanilor.

La fel au făcut milioane de alți americani, iar guvernul SUA a exploatat această „împuternicire” la maximum, purtând un „Război global împotriva terorii” care a distrus viețile a sute de mii de oameni în afara țării și a călcat în picioare libertățile a milioane de oameni în țară, doar pentru ca, în cele din urmă, să înceapă să se retragă douăzeci de ani mai târziu, în dezastru și rușine.

Dar daunele au fost chiar mai multe.

Războiul Global împotriva Terorii a stabilit standardul pentru răspunsul la crize pentru următorii douăzeci de ani. De fiecare dată când populația este traumatizată iar de o nouă spaimă (cum ar fi criza financiară din 2008 sau criza COVID pe care o trăim în prezent), aceasta reacționează prin a se arunca îngrozită în brațele guvernului.

Într-adevăr, așa cum a arătat Robert Higgs în cartea sa intitulată „Crisis and Leviathan: Critical Episodes in the Growth of American Government” („Criza și Leviatanul: Episoade esențiale în evoluția guvernului american”), istoria demonstrează că nu doar războiul alimentează statul, ci orice criză suficient de mare și înfricoșătoare.

Acesta este motivul pentru care guvernele sunt atât de dornice să instige, să exacerbeze și să perpetueze războaiele și crizele.

După cum scria F.A. Hayek, „'Urgențele' au fost întotdeauna pretextul sub care au fost erodate garanțiile libertății individuale - și, odată ce acestea sunt suspendate, nimănui dintre cei care și-au asumat puterile de urgență nu îi este greu să facă în așa fel încât urgența să persiste."

Urgența COVID a fost pretextul ca libertățile economice și civile să fie nu doar erodate, ci și anulate masiv prin măsuri autoritare, cum ar fi lockdown-urile și obligativitatea vaccinării. Și, din nou, oamenii se „se raliază în jurul steagului” și renunță la libertate pentru promisiunea siguranței (a sănătății publice). Iar guvernele fac tot ce le stă în putință pentru a prelungi starea de urgență prin intermediul unei propagande alarmiste nefondate (și adesea lipsite de sens).

O mare parte a populației a fost atât de tulburată din cauza virusului, încât cere guvernului să își însușească puteri dictatoriale și mai mari, în special pentru a-i persecuta pe cei care nu se conformează: prin cenzură și chiar mai rău. Epidemia terorii generează o stare de război față de concetățenii americani. Mulți ajung să îi considere pe „cei nevaccinați” drept o populație inamică, care trebuie să fie redusă la statutul de cetățeni de mâna a doua și exclusă masiv din societate, pentru a-i constrânge să se conformeze. Această orientare plină de ură a fost chiar incitată în mod explicit de retorica dezbinătoare a președintelui Biden.

Criza este sănătatea Leviatanului. Iar războiul este sănătatea statului.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au fost manifestări ale unui rău de nedescris. Viețile curmate au fost tragedii îngrozitoare. Dar răul și tragedia de la 11 septembrie 2001 au fost agravate foarte mult de modul în care am reacționat atunci și de atunci încoace.

Am permis terorii să pună stăpânire pe noi. În repetate rânduri, am lăsat guvernul să folosească teroarea pentru a ne manipula și a ne face să renunțăm la libertățile noastre prețioase în schimbul promisiunii siguranței.

Și, cu toate acestea, protectorii noștri însetați de putere nu par să își țină promisiunea.  Atât Războiul global împotriva terorii, cât și Războiul global împotriva COVID s-au dovedit a fi niște eșecuri lamentabile.

Dacă vom continua așa mult timp, nu vom mai avea nicio libertate la care să renunțăm. În acest scenariu, niciunul dintre noi (și niciunul dintre urmașii noștri) nu va fi în siguranță față de „protectorii” noștri.