ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Afirmam într-o notiță anterioară că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate. Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, crearea și dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică.

Vom arăta în continuare rolul creștinismului în crearea și dezvoltarea spitalelor.

Crearea spitalului reprezintă punctul culminant a trei secole de filantropie medicală, timp în care Biserica a menținut un program extins de îngrijire a bolnavilor. Nicio organizație similară nu există în lumea clasică.

Din secolul al IV-lea și până în prezent, creștinii au fost deosebit de proeminenți în planificarea, amplasarea și construirea spitalelor, precum și în strângerea de fonduri pentru acestea. Orașele cu populații creștine semnificative începuseră deja să schimbe atitudinile predominante și să construiască ospicii (case de oaspeți pentru bolnavi și pentru cei cu dizabilități cronice).

Ne-am fi așteptat să găsim originea spitalului (în sensul modern al cuvântului) în Grecia, locul de naștere al medicinei raționale în secolul al IV-lea î.Hr. Nu a fost așa. Medicii hipocratici tratau doar acasă, iar templele lui Asklepios au fost utilizate pentru somn de incubație și tratament magico-religios. Infirmeria romană (valetudinaria) era accesibilă doar unui public limitat (în special soldaților și sclavilor de pe moșiile plantațiilor) și nu aveau o natură filantropică.

Una dintre cele mai vechi forme de asistență creștină „spitalicească”, organizată din secolele al II-lea până în al V-lea, în jurul centrelor ecleziastice active, a fost diaconia. Diaconul, colaborând cu preotul și episcopul, avea datoria să ajute frații nevoiași și să le acorde asistență medicală în numele comunității creștine. Istoricii diaconiei sunt de acord în atribuirea unei funcții medicale diaconilor; în unele cazuri, atribuțiile lor erau cele ale lucrătorilor din spitale sau ale asistentelor medicale în sens strict.

Arhondaricul a fost prima instituție cu rol de spital atașată la diaconie. A fost deschis tuturor celor care au nevoie de adăpost și, inițial, a fost un adapost pentru călători și pelerini din locuri îndepărtate și cu nevoi financiare. Apoi, în majoritatea cazurilor, s-a produs treptat o schimbare. Asistența pentru bolnavi a prevalat asupra oferirii de adăpost.

În anii 370, creștinii au creat spitalul (xenodochium), o instituție specific creștină, care a apărut din idealurile filantropice ale bisericii timpurii. A însemnat adăpost pentru bolnavi și, în timp, xenodochium a devenit sinonim cu hospitale. Până în secolul al IX-lea, termenul xenodochium a fost folosit și în Occident în sensul său bizantin. Treptat, latinescul hospitale a fost preferat, determinând (până în secolul al XII-lea) dispariția termenului de xenodochie. Spitalul a inclus adesea un orfelinat și case pentru săraci și persoane în vârstă într-un singur complex.

Cel mai vechi și mai cunoscut spital a fost Basileias (Vasiliada), fondat de Sfântul Vasile cel Mare (episcop al Cezareii) în anul 369 d.Hr.(sau după alți autori în 372 d.Hr.). Acesta a fost primul spital de mari dimensiuni (300 de paturi) pentru bolnavi gravi și cu dizabilități. Iar aici erau îngrijiți chiar și bolnavii de ciumă. Existau clădiri pentru unitățile de izolare, pentru tratarea persoanelor sărace sau în vârstă, pentru călătorii bolnavi și o casă de lepră. A fost primul dintre multele spitale construite de Biserica Creștină. Spitalele după modelul Basileias s-au răspândit rapid în Est și ceva mai târziu în Occident.

În anii 530, Codul Justinian stabilește că spitalul devine o instituție: există prevederi pentru o administrație, precum și legi care reglementează funcționarea acestuia. Spitalele sunt considerate drept persoane juridice reale plasate sub supravegherea administrativă și religioasă a episcopului.

Primul spital din Occident a fost înființat la Roma. Sfânta Fabiola (o matroană romană creștină care și-a dedicat viața operelor filantropice) a fost cea care a înființat primul spital din Imperiul Roman de Vest (în jurul anului 400 d.H). Clădirea originală a Sf. Fabiola nu mai este, dar există multe spitale antice, care au supraviețuit până în epoca modernă. Acestea includ și cea mai durabilă clădire de spital din Europa, Santa Maria della Scala din Siena, Italia. Este un muzeu acum, dar a fost un loc esențial al asistenței medicale timp de 500 de ani.

În Franța, Hôtel-Dieu din Lyon a fost deschis în 542 d.H și Hôtel-Dieu din Paris în 660 d.H.

Majoritatea primelor spitale creștine erau încadrate cu călugări. Modul în care călugării își îngrijeau proprii bolnavi a devenit un model pentru laici. De exemplu, în Mănăstirea de la Montecassino, fondată la începutul secolului al VI-lea de Sfântul Benedict de Nursia, îngrijirea bolnavilor era plasată deasupra și înainte de orice altă datorie creștină. 

În Evul mediu timpuriu (476 d.H-1000 d.H), conducătorii influențați de principiile creștine au încurajat construirea spitalelor. Carol cel Mare (748 d.Hr. – 814 d.Hr.) a hotărât ca fiecare catedrală să aibă atașată o școală și un spital.

Înainte de anul 1000 d.H., au fost înființate și primele spitale laice. Câteva au apărut în culmea epocii lombarde, dar, în perioada francă, numărul lor a crescut rapid. Acestea își datorau existența în primul rând influențelor feudalilor, dar și împăratului (care era șeful societății politice organizate). Existau tot mai multe spitale imperiale; în consecință, un capitol considerabil de legislație carolingiană este dedicat spitalelor.

Constucția de spitale a luat avânt. Câteva exemple:

În 1120 d.H., pe baza experienței predecesorului său, Etienne I, Marele Maestru al Ordinului Ospitalier din Saint-Antoine, a construit un spital.

Spitalul St Bartholomew a fost înființat în 1123 d.H de către Rahere, un curtean favorit al Regelui Henry I al Angliei.

În 1132, regele Aragonului și episcopul de Pamplona fondează spitalul din Ronceveaux destinat pelerinilor.

Jeanne de Constantinopol, contesă de Flandra, a fondat (în memoria tatălui ei Baudouin I de Constantinopol, mort în iulie 1205, în temnița de la Veliko Tărnovo, prizoner după ce a fost înfrânt de Ionița Caloianu, în bătălia de la Adrianopol) în interiorul zidurilor propriului palat un spital (în 1237). În 1243, a donat morile din Lille și Wazemmes spitalului, precum și drepturile de banalitate ale morilor pe care le deținea în toate suburbiile din Lille și care a fost numită Mannée de Lille. În 1245, frații și surorile comunității au adoptat regula Sfântului Augustin.

În 1260, Sfântul Ludovic (Regele Ludovic al IX-lea al Franței, 1214 – 1270), a creat spitalul Quinze-Vingts (acum spitalul național francez de oftalmologie) și l-a destinat pentru cazarea și tratarea nevăzătorilor din Paris. Numele unității se explică prin faptul că avea 300 de locuri (adică de 15 ori 20 de paturi).

Mănăstirile aveau un infirmitoriu (infirmerie), un loc în care bolnavii erau duși pentru tratament, o farmacie și, frecvent, o grădină cu plante medicinale. Pe lângă îngrijirea călugărilor bolnavi, mănăstirile și-au deschis porțile pentru pelerini și pentru alți călători.

În Evul Mediu, în orașele cu mari populații creștine, călugării au început să „producă” medicamente și să îngrijească bolnavii. Infirmierile monahale au fost extinse pentru a găzdui mai mult din populația locală și chiar din zonele înconjurătoare. Interdicția pentru călugări de a practica în afara mănăstirilor lor (s-a susținut că acest lucru interferează cu îndatoririle lor spirituale) a dat impulsul instruirii și implicării medicilor laici în spitale. Treptat, orașele au început să ofere spitale publice mai mari cu sprijinul nobililor orașului și acest lucru a mutat asistența medicală mai mult în domeniul secular. A început o nouă „epocă a spitalelor”, cu noi instituții construite de creștini devotați pentru săracii bolnavi, susținute în principal de contribuții voluntare. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, au fost înființate spitale în marile orașe din Europa, în special în nordul și centrul Italiei. Milano a oferit un exemplu tipic al acestei tendințe odată cu înființarea unui spital sponsorizat de ducele Francesco Sforza (1401 – 1466). Dar, în multe alte orașe europene, au existat exemple similare și la fel de interesante de centralizare teritorială și disciplinară și de reformă administrativă, care implică atât instituții ecleziastice, cât și instituții laice. Benedictinii au avut odată cea mai strânsă asociere cu spitalele, împreună cu carmeliții, dominicanii și aproape toate ordinele monastice. Augustinienii se aflau în spatele multor spitale, inclusiv cel mai vechi din Londra, Sf. Bartholomew. Se cunoaște că, în Anglia, Regele Henric al VIII-lea a suprimat mănăstirile în 1540. Decizia a privat multe persoane suferinde și cu dizabilități de singurele lor mijloace de sprijin. Pacienții din spitale (precum Sf. Toma), fondate și conduse de ordine monahale, au fost aruncați pe străzi. Pare neobișnuit și inexplicabil faptul că a fost păstrat la Sf. Bartholomew personalul său religios chiar și după ce Henric al VIII-lea a eliminat orice instituție catolică. Asistența medicală engleză a suferit foarte mult, dar acest spital a fost excepția. Cu personalul său laic și religios, plus maicile augustiniene, a devenit un adevărat spital fanion.

În secolul al XVIII-lea, mișcarea spitalului creștin a reapărut. Revigorarea religioasă declanșată în Anglia prin predicile lui John Wesley și George Whitefield a făcut parte dintr-o descătușare enormă a energiei creștine în toată Europa de Vest. Li s-a cerut creștinilor să-și amintească de cei săraci și nevoiași din mijlocul lor, să înțeleagă din nou că trupurile au nevoie să se îngrijească la fel de mult ca sufletele. Asistența medicală a creștinilor din Europa continentală a primit un nou impuls. Filantropii creștini au finanțat înființarea Spitalului London Fever pentru a satisface nevoile disperate ale celor care trăiesc fără salubritate în locuințe supraaglomerate. Inspirația creștină a continuat să identifice nevoile specifice, ducând la deschiderea unor unități specializate: spitale de maternitate și ginecologie și instituții pentru copii bolnavi. Existau două tipuri de medici: practicanți laici și medici clerici.

Spitalul nu era doar un centru de caritate, tratament și izolare. Aceste unități au avut misiunea de a îngriji trupul, dar și de a vindeca sufletele. Această relație cu Biserica și cu Mântuirea explică faptul că episcopul și-a exercitat autoritatea asupra tuturor spitalelor din eparhia sa. Prin urmare, spitalul a fost întotdeauna un loc de primire a celor nevoiași și a celor slabi, cei pe care Biserica îi numește Pauperes Christi, adică săracul lui Hristos. Caritatea creștină rămâne rațiunea de a fi a acestor unități, iar arhitectura acestor locuri era simbolică: capela se afla în centrul clădirii și în acest loc a fost efectuată internarea unui pacient. Camerele bolnavilor au fost apoi instalate în imediata apropiere a acestei capele pentru a asculta slujba.

Spitalul municipal avea administratori desemnați de consiliul orașului și datează de la începutul secolului al XVIII-lea, de exemplu: înființarea unor spitale londoneze, precum spitalul Westminster în 1719, spitalul Guy’s în 1724 și spitalul londonez în 1740. Între 1736 și 1787, spitalele au fost înființate în afara Londrei în cel puțin 18 orașe. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, au fost dezvoltate spitale speciale pentru tratamentul unor boli specifice.

Activitatea spitalicească, în România, este legată de mănăstiri în jurul cărora au apărut așa-zisele bolnițe, pentru ca ulterior să se construiască adevărate spitale: Spitalul Colțea din București (1704), Spitalul Sfântul Pantelimon din Bucureși (1735 – 1752), Spitalul Sfântul Spiridon din Iași (1757). În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se poate vorbi despre un fenomen, și anume: apariția spitalelor întreținute de marile mănăstiri (fenomen ilustrat de inițiativele starețului Paisie Velicicovschi de la Neamț). Aceaste activitați se mențin și în prezent. De exemplu, Biserica Ortodoxă a înființat Spitalul Providența din Iași, numeroase centre medicale, hospice-uri și centre de recuperare, desfășurând o activitate susținută și în ceea ce privește asistența socială. În București, a funcționat după anii ‘90 spitalul Christiana deservit de personal medical monahal. Sunt în proiect și alte spitale, unul dintre ele chiar lângă Catedrala Mântuirii Neamului.

Putem susține că un prim răspuns (privind relația dintre creștinism și spital) îl constituie înființarea și susținerea unitaților medicale de către Biserică. Dar acest răspuns nu acoperă în întregime conținutul acestei relații. Mult mai importantă este asistența spirituală a bolnavului din spital.

(va urma)

sursă foto: prints-online.com

Citiți și Prof. Dr. Vasile Astărăstoae: Există un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române. Medicină și creștinism (I)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews