ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Prea ocupată de dezvoltările triviale specifice politicii dâmbovițene, presa românească a trecut cu vederea două evenimente importante petrecute în spațiul austriac și german. În Graz alegerile locale au fost câștigate de o comunistă, populația nemulțumită în primul rând de situația locativă a înțeles să voteze comuniștii pentru a rezolva chestiunea în vreme ce în Berlin populația a votat în proporție de 60 la sută pentru naționalizarea proprietății imobiliare în cazul proprietarilor ce dețin mai mult de 3000 de apartamente. 

Cum s-a ajuns la ajungerea comuniștilor la putere în orașe precum Graz, cum se poate vorbi de naționalizare la doar 30 de ani de la căderea comunismului într-un oraș aflat sub ocupație comunistă vreme de aproape jumătate de secol? Ce s-a întâmplat cu oamenii care-au dărâmat Zidul Berlinului?

Ei bine, 80-85% din berlinezi sunt chiriași. Un fel de șerbi moderni, aceștia nu au proprietăți, au o chirie de plătit în fiecare lună. În mod similar iobagilor de altă dată, șerbia modernă presupune oarecari proprietăți nesemnificative, dacă în Evul Mediu șerbii puteau deține unelte – ceva vite, eventual un plug etc - cu care lucrau pământul seniorilor, iobagii moderni dețin o mașină – căci automobil nu-i mai putem spune – un computer, telefoane celulare etc. Un cinic ar putea spune că e firesc, că ecartul de timp nu a schimbat nimic esențial, a făcut doar șerbia oarecum mai confortabilă, concediile în Grecia au înlocuit repausul sărbătorilor religioase, filosofia de tipul carpe diem a înlocuit creștinismul, făcând ca situația să pară tolerabilă șerbilor. 80% din populație este în șerbie, 10% sunt clasa conducătoare  (de fapt celebrul 1% deține cu adevărat puterea și bogăția, ceilalți 9% fiind administratorii ce gestionează situația în numele primilor) în vreme ce restul de 10% sunt vagabonzii, oamenii ce trăiesc dincolo de marginea legii, sunt pleava societății. Putem schimba vaca și plugul cu telefonul de ultimă generație dar nu putem schimba structura societății. 

Șerbii tind să facă lucruri pe care noi liberalii nu le prea înțelegem, ne repugnă căci sunt chestiuni lipsite de logică. Colectivismul roșu sau brun, răscoalele lipsite de program precum cea din 1907 dar și recentul vot al locuitorilor din Graz sau Berlin sunt astfel de evenimente neplăcute și tocmai pentru că ne displac atât ar trebui să încercăm să înțelegem ce se întâmplă cu semenii noștri. 

Să presupunem acum că băiețelul de șapte ani mi-a spart vitrina la slujbă, este limpede că va trebui să o înlocuiesc. Mă voi duce la geamgiu, acesta îmi va face o factură pe care o voi da apoi contabilei. Cu acribia specifică profesiunii, doamna contabilă va calcula cât TVA poate să deducă, va scădea cheltuiala din profitul firmei pentru a evita plata impozitului, după ce toate calculele vor fi fost făcute aproape că-mi va veni să-i dau un premiu celui mic, căci acum vitrina este nouă și strălucitoare și nici n-a costat mare lucru. Cum după isprava cu vitrina n-a avut parte de nuia, cel mic decide că poate să-și încerce norocul și cu fereastra de acasă. Și de astă dată mă voi duce la geamgiu care-mi va da un bon fiscal ce mă va enerva, căci îmi va arăta cu claritate TVA-ul adică taxele pe care cel mic în conivență cu statul mi le scoate din buzunar. Iar banii cu care voi plăti fereastra de acasă sunt bani care-au fost impozitați deja, munca este impozitată brutal în România, este vorba de mai bine de 40% (la care se adaugă TVA-ul atunci când vor fi cheltuiți banii astfel încât impozitul total este în zona 60%). Paguba nu-mi va scădea impozitul ce-l plătesc, căci angajatorul mi-a reținut deja impozitul, este pagubă pur și simplu. De astă dată cel mic va avea contact cu nuiaua, spre deosebire de vitrina de la slujbă, fereastra casei este foarte scumpă. 

La fel, după ce voi fi decedat, cel mic va avea de plătit taxe de moștenire pentru a putea continua să locuiască în casa părinților săi, în cazul Germaniei acestea sunt substanțiale – iar USR vrea ca și în România acestea să crească – după cum și prețurile proprietăților sunt substanțiale, mulți copii fiind nevoiți să vândă casa în care au copilărit pentru ca din suma obținută să poată plăti taxele aferente moștenirii. Desigur că astfel de probleme nu există în cazul unei firme, transferul de proprietate se face tranzacționând practic fără costuri acțiunile firmelor etc. 

În același timp, în Germania rata impozitării muncii este de +/-50%, în vreme ce capitalul este impozitat cu +/-30%, încă un motiv pentru care proprietatea imobiliară este deținută de companii și nu de persoane private. Este de aceea firesc ca, spre deosebire de persoanele private, firmele să poată mult mai ușor strânge sumele necesare pentru a cumpăra proprietăți imobiliare. 

Iar dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, marii proprietari imobiliari pot împrumuta sumele de care au nevoie pentru achiziția de noi proprietăți de la bănci la dobânzi negative, este vorba de rate de 2-2,5% pentru împrumuturi pe 10 ani, acestea fiind de fapt rate negative în condițiile unei inflații de trei ori mai mari. Desigur, aceste rate nu sunt disponibile persoanelor private sau micilor firme, discrepanța este imensă. 

Mai presus de toate, efectul Cantillon funcționează negreșit în favoarea marilor corporații conectate politic, iar atunci când există conglomerate precum Vonovia & Deutsche Wohnen ce controlează peste 500.000 de apartamente, astfel de companii au mecanisme pentru a se conecta direct la banii proaspăt tipăriți, chestiuni tehnice pe care nu le-am atins decât tangențial în acest text. 

Am văzut mai sus că există motive pentru care proprietatea imobiliară – dar nu doar imobiliară, operează aceleași mecanisme sau mecanisme similare pe orice altă piață – este concentrată, am văzut că șerbii postmoderni înarmați cu trotinetă, computer portabil și telefoane mobile au suficiente motive de revoltă. Iar dacă, ca liberali, avem rețineri de natură estetică și intelectuală față de revolte și răscoale tocmai pentru că acestea tind să fie ineficiente, ar trebui să ne amintim că există alternative liberale, von Mises ne amintește virtuțile radicalismului atunci când știm că avem dreptate. Apărarea altminteri decât radicală a adevărului este fals și minciună prin omisiune, complicitate la minciună, nu este nimic altceva. Am văzut mai sus că jumătățile de măsură pavează drumul către socialism – iar pentru un liberal este lipsit de importanță dacă socialismul va fi de culoare roșie sau brună - care să fie oare alternativa la acesta?

Voi relua pe scurt un exemplu (deși recomand citirea întregului eseu de doar 20 de pagini) dat de von Mises atunci când pledează pentru radicalism, adică pentru asumarea fără compromisuri a adevărului, pentru respingerea jumătăților de adevăr.

Să zicem că în marea sa înțelepciune guvernul crede că prețul laptelui este prea mare și decide plafonarea acestuia. Ca urmare, producătorii marginali vor decide să se reprofileze, vor începe să producă unt, brânză sau carne. Ca urmare, laptele devine de negăsit, vor apărea cozi. Guvernul este acum într-o situație mai complicată, poate recunoaște că a greșit plafonând prețurile și anula plafonarea acestora sau poate încerca să controleze prețul factorilor de producție necesari pentru producerea laptelui. Știm cu toții că guvernul nu va admite că a greșit, ca urmare socialismul economic va avansa către prețul furajelor etc. 

Am văzut mai sus modul în care o intervenție guvernamentală aduce după sine intervenții ulterioare până la socializarea completă a economiei, von Mises ne arată cu claritate asta. Asumarea adevărului economic nu este extremism, radicalismul în apărarea adevărului este binevenit căci ne ferește de adevăratul extremism, de socialismul progresiv ce-a erodat până la dispariție libertatea în societatea occidentală.   

Da, răul a fost făcut, după zeci de ani în care dreapta occidentală a fost rezonabilă, călduță și corectă politic am ajuns aici, oamenii cer naționalizări, votează comuniștii căci văd capitalismul ca fiind nefuncțional. Au parțial dreptate, marile corporații sunt într-adevăr ineficiente căci au o problemă legată de calculul economic, așa după cum o au și statele comuniste. Și tocmai ineficiența marilor corporații este sursă de speranță, căci eliminându-le privilegiile vom putea din nou ajunge în situația în care oamenii să înțeleagă că libertatea este cea mai la îndemână sursă de bunăstare economică.

Da, putem milita pentru legalizarea opioidelor de tot soiul, dar alternativa liberală este libertatea, eliminarea discriminării în defavoarea persoanelor particulare, eliminarea distincțiilor între regimul juridic al persoanei care intră într-o tranzacție comercială, libertățile pe care le au firmele de tot soiul ar trebui să devină și libertățile persoanelor private. Eliminarea ecartului între taxarea muncii și a capitalului este stringentă, de fapt distincția ar trebui cu totul eliminată. Nu există motiv pentru care Hans sau Ioan sunt considerați persoane fizice atunci când sunt parte în vreo tranzacție și nu sunt tratați ca Hans GmbH sau Ioan SRL tocmai pentru a elimina mare parte din discriminările care – așa cum am văzut mai sus – au dus la concentrarea intolerabilă a proprietății în corporații de dimensiuni grotești. Berlinezilor li se pare nefiresc ca Vonovia & Deutsche Wohnen să dețină 500.000 de apartamente. Iar dacă suntem de partea libertății ar trebui să le spunem că, da, au multă dreptate. Dar că soluția nu este socialismul ci libertatea economică, libertatea neîngrădită de intervenția guvernamentală. 
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews