Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea a fost printre primii deținuți politic anticomuniști, fiind arestat în martie 1945. Era profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad, predicator cu cuvânt de foc și a fost autor al unor profunde lucrări teologice (dintre care amintim cele patru volume, publicate acum câțiva ani, ale operei sale fundamentale, „Spre Tabor”, pe care Cuviosul Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum”). 

Bolșevicii l-au întemnițat timp de cinci luni în lagărul de la Caracal, deoarece a continuat catehizarea tinerilor, în pofida cerințelor imperative ale reprezentanților regimul sovietic de ocupație. 

În anul 1949, în ziua de Bobotează, Părintele Ilarion Felea a fost arestat din nou, fiind judecat și condamnat la un an de închisoare, pe care l-a executat în Penitenciarul Aiud. 

În septembrie 1958, Sfântul Ilarion Felea a fost din nou reținut, fiind anchetat dur la închisoarea Uranus din București. În 14 martie 1959, Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale” și la 20 de ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. A fost închis la Gherla, apoi la Aiud, de unde a plecat în Biserica Triumfătoare în data 18 septembrie 1961, în urma unor suferințe cumplite, fără a primi din parte conducerii penitenciarului tratamentul necesar. 

A fost înmormântat fără cruce, în cimitirul închisorii Aiud, fără a i se cunoaște mormântul. Părintele Ioan Bărdaș, întemnițat alături de Părintele Ilarion Felea, mărturisea că toți cei 5.000 de prizonieri politici din Aiud, asistați de cei 400 de preoți ortodocși, se rugau după rânduială: „Cu sfinții odihnește, Doamne, sufletul adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.