Nu cred să mai fi avut un sfârșit de lună, ca acest final de iunie, în care, acum câteva zile, au decedat doi foști colegi din presă - Mariana NEACȘU (Adevărul) și Paul AGARICI (Flacăra) - iar apoi, de Sfinții Petru și Pavel - îmi vine vestea că și strălucitul diplomat arabist AUREL TURBĂCEANU, fost ambasador în unele țări arabe, ne-a părăsit pentru totdeauna!

Nu mai știu în ce țară arabă l-am întâlnit prima oară în peregrinările mele prin această lume, dar știu sigur că asta s-a întâmplat înainte de 1989. Am comunicat de la început, era un om deschis, nu gomos și plin de ifose ca alții aflați la post, poate și pentru că nu fusese parașutat în meseria de diplomat, ci o luase cu adevărat de jos, cum se spune. S-a legat o strânsă prietenie, la asta contribuind în mod indubitabil și faptul că eram olteni, dânsul din Gorj. (Peste ani, când am cunoscut alți mari diplomați din Gorj, mi-am permis să încep astfel un articol: „Din Târgu Jiu - la Cairo/ Și de acolo la Beirut/ Doar diplomați gorjeni am văzut!”.

S-a amuzat teribil strălucitul diplomat gorjean Nicolae Ecobescu, dispărut și dânsul acum un an, urmat de nea Aurică, așa cum îi ziceam eu în particular lui Aurel Turbăceanu. N-o să numesc capitalele arabe în care a fost la post, urcând firesc pe scara diplomatică, dar voi vorbi aici despre ambasadele pe care le-a deschis: cea de la Tripoli (Libia) și cea din Arabia Saudită, fiind chiar primul ambasador al României în această țară „cheie” din Orientul Mijlociu.

Mai mult, la pensie, a scris cărți de referință despre relațiile României cu țările arabe, datele din aceste volume sunt de importanță crucială pentru orice cercetător, ele fiind de la prima mână.

Pe când era ambasador în Arabia Saudită a sugerat unui mare ziar din Djeddah să fiu corespondentul său în România. De prisos să adaug că saudiții ofereu un salariu uriaș în (petro) dolari! Pupă ce ele aau acceptat, a trimis propunerea nominalizată spre aprobare piticului bolșevic ce conducea ziarul la care lucram. După ani buni am aflat că acesta pitise cererea în fișetul său, iar ambasadorului Turbăceanu nu i-a dat nciodată niciun răspuns! Vorba românească celebră cu „să moară capra vecinului” nu s-a dezmințit.

Am vorbit adesea la telefon și direct, dar poate nu cât trebuia, am cunoscut-o pe soția sa, distinsa doamnă Mariana, olteancă, dar de la Horezul Vâlcii, și-mi place să cred că știa că l-am prețuit mult, ca om, ca oltean, ca arabist și ca strălucit diplomat în țările în care a fost la post, dânsul slijind cu pricepere, credință și devotament curat România. Tocmai de aceea scriu cu mâna pe inimă că decesul său este o mare pierdere pentru marea, eficienta și glorioasa diplomație românească.

Un adio sincer, compasiunea mea pentru îndurerata familie a celui ce a fost Aurel Turbăceanu, al cărui trup neînsufețit s-a întors sâmbătă pentru totdeauna în satul natal din Gorj!

Dumitru Constantin