Am cunoscut-o pe Elena Solunca pe la mijlocul anilor ‘90. Prima impresie a fost cu totul deosebită, fiind marcat de remarcabila ei capacitate de a trece cu o uimitoare ușurință prin cele mai diferite subiecte discutate. Am înțeles atunci că orice temă, orice abordare a unui subiect, chiar și filosofic, depinde de capacitatea vorbitorului de a sintetiza explicativ noțiunea dezbătută.

Pentru prima dată, datorită doamnei Solunca, filosofia nu mi-a mai părut a fi o neîntreruptă înșiruire de axiome enigmatice, care refuză pătimaș să se lase ­explicate într-o altă terminologie. Citind filosofie, chiar dacă îmi însușeam cunoașterea teoretică, mă gândeam că mi-ar fi imposibil să povestesc cuiva tot ceea ce aflam prin acele cărți, pe care le vedeam ca o artă abstractă, nebuloasă și impracticabilă la nivelul unei elementare experiențe de viață. Din acest motiv, întâlnirea cu doamna Solunca a fost pentru mine esențială, deschizându-mi drumul către conștientizarea ideii că există o explicație și o logică în tot ceea ce mintea omenească poată să definească drept normă, în dorința de a consemna tot ceea ce ne interesează sau ne preocupă.

Credeam, influențat de multe dintre curentele actuale de gândire, că ruptura dintre filosofie și teologie este definitivă. Se părea că prin obsesia unui modernism cu orice preț, care accentuează unilateral doar componenta secularizantă a speculației filosofice, această ruptură este ireparabilă. Cu prețul că filosofia devine irevocabil o simplă gnoză, în înțelesul elementar al termenului, lipsită de trăire, impracticabilă în viață și pe veșnicie familiară doar unei mici elite preocupate de simple exerciții intelectuale. De aici și dificultatea mea de a mă apropia cu inima de ceea ce citeam. Elena Solunca avea darul de a reintegra filosofia în viață, de a o explica practic, eliberând-o de constrângerea speculației fără utilitate imediată. Mai mult, ea avea curajul de a integra cunoașterea teoretică în spațiul teologic, cel al Sfinților Părinți, îmbinând eficient și elegant experiența practică cu cea teoretică. Astfel, filosofia redevine viabilă, trăită, act al credinței, fiind apropiată de experiența revelată, care ne apropie de Dumnezeu.

O vizitam pe Elena Solunca în biroul ei de la Academia Română, găsind-o mereu în fața unui computer cu un ecran uriaș. Avea o putere de muncă exemplară, era neobosită și mereu entuziastă. Îi ceream sfatul având siguranța unui răspuns corect, răspicat și fără ezitare sincer. Se oferea să ajute cu o dezinvoltură pe care majoritatea dintre noi am uitat-o astăzi, bucuroasă de a împărți cu prieteni experiența personală, de a parcurge împreună un drum spiritual pe care nu dorea să-l continue singură. Pentru ea prietenia era cu adevărat comuniune, căutând neîncetat clipa când solidaritatea sufletească învinge îndoiala unei singurătăți fără perspectivă. Știa prea bine că nimeni nu reușește singur să depășească crizele inerente, mai ales în aceste timpuri grele. Din acest motiv, știai prea bine că, împreună cu ea, ești alături de aliatul tău. Din acest motiv aveam mereu convingerea că acea cameră de la Academie este plină de lume, este călduroasă și luminoasă, o adevărată „academie” în accepțiunea clasică a termenului. Încăperea se transforma într-o imaginară școală antică unde un profesor ilustru explica secretele cuvintelor, măreția ideilor și tainele existenței.

Fără a fi un spirit apologetic, Elena Solunca ne-a oferit exemplul concret al trăirii sub semnul iubirii divine, prin preocuparea ei stăruitoare de a rezolva cele mai complicate teme de teologie fundamentală. A fost un spirit liber în sensul duhovnicesc al cuvântului, om credincios și om de știință, cu o cultură solidă, fiind de o erudiție rar întâlnită. A înțeles că Dumnezeu este iubire, trăind rugăciunea și faptele bune ca singură alternativă către mântuire. Din acest motiv credința ei s-a sprijinit necontenit pe cu­noaștere, pe care a văzut-o ca o strădanie de a dovedi că prezența divină este, chiar și în exercițiul speculativ al filosofiei, singura cale către adevăr și libertate. S-a opus cu curaj oricărei încercări teoretice de a vedea universul ca fiind o simplă întâmplare sau o aglomerare instabilă și nesigură de coincidențe prin care, fără să o vrem, am apărut și noi din ­neant, îndreptându-ne către un sfârșit fără noimă. Elena Solunca trăia cu convingerea că avem un viitor dincolo de hotarul care desparte viața pământească de cea veșnică. A fost puternică în lupta ei împotriva neadevărului, dăruindu-ne speranță. În acest fel cunoașterea căpăta conturul adevărului divin, dând viață expresiei „nihil sine Deo” .

Am fost mereu convins că Elena Solunca citise Filocalia pentru a deveni un spirit filocalic într-un sens care era atât personal, dar și neașteptat de pragmatic. Se ruga prin orice înfăptuia, prin tot ce publica și prin întreaga ei activitate profesională. Rugăciunea ei era dinamică, chiar dacă o rostea cu voce liniștită, nu foarte puternică, dar deosebit de expresivă. Stăruința ei în rugăciune oferă înțelesul fundamental al gestului prin care vorbele devin fapte, se schimbă prin trăire, sunt evidente, plauzibile prin dorința de a fi alături de ceea ce ne apropie de esențialul trăirii duhovnicești.

Prin experiența filocalică, doamna Solunca a trăit și a activat cu stoicism, în sensul imediat și direct al termenului, fiind exemplul concret de viață pe care avem datoria să nu-l uităm. Fiindcă a o uita pe Elena Solunca nu înseamnă doar a fi nedrepți cu marea ei personalitate, ci dovedim că nu vom avea niciodată puterea, convingerea și dorința ei de a nu înțelege umanismul ca fiind o constrângere ateistă și limitată ideologic, ci însăși legătura noastră mântuitoare cu Dumnezeu, Cel care s-a întrupat pentru noi. Din acest motiv se cuvine a ne ruga pentru sufletul ei adormit, având convingerea că acum a ajuns acolo unde și-a dorit neîncetat și irevocabil să fie.

Dumnezeu să o odihnească cu cei drepți.

Dumitru Horia Ionescu, Ziarul Lumina, despre Elena Solunca Moise, colega noastră, fostă publicistă la Revista Academica și Ziaristi Online