„Bunăvoința Domnului este în cei ce se tem de El și nădăjduiesc în mila Lui” (Ps. 146, 11)

În urmă cu 84 de ani, la data de 10 decembrie 1941, venea pe lume într-o familie dreptcredincioasă din satul Fărcașa, județul Neamț, al treilea din cei unsprezece copii, anume Ioan, cel ce printr-o lucrare minunată și tainică a lui Dumnezeu a devenit slujitor plin de râvnă al Său și al Bisericii Sale dreptmăritoare, arătând cât de actual vremurilor pe care le-a trăit este înțelesul numelui sfânt („Dumnezeu S-a milostivit”) pe care l-a purtat cu cinste arătată prin câtă mângâiere, întărire, îndrumare, izvor de fapte în sprijinul aproapelui și ajutor de nădejde spre zidire sufletească au primit cei care, prin voia și îngăduința lui Dumnezeu, s-au „întâmplat” să se afle vremelnic în preajma sa.

Părinților, Toader și Didina Caraza, le purta nespusă recunoștință, cinstindu-i ca pe cei „care l-au adus pe lume și l-au purtat pe brațele lor când a venit pe lume” ca și pe frații și surorile sale, și ca pe cei ce le-au sădit îndemn la rugăciune și model de jertfă pentru credință și neam. Numele tatălui, Toader Caraza, a rămas spre veșnică pomenire a sa printre eroii satului, însemnat pe Monumentul dedicat eroilor din curtea Bisericii din Făracașa.

Cele mai pregnante amintiri din copilărie, au rămas rugăciunile și imaginile vii ale părinților și mai ales ale mamei, care-i îndemna la rugăciune și ale tatălui, care se străduia să fie model prin tăria credinței. Ioan știa că aducerea lor pe lume le-a fost mângâiere părinților și își amintea cum mama căuta îndeosebi și dorea cu ardoare apropierea dintre frați și se străduia ca ei să o dobândească, știind-o bineplăcută lui Dumnezeu și de deosebit folos sufletesc fiecăruia și familiei, căci inima mamei știa că „ (…) unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața, până în veac” (Ps.132, 3).

Era, însă, perioada începutului celui de-al doilea război mondial, a dezbinărilor și cruzimilor, atât de departe de inimile copiilor! Era perioada în care școala a fost ruptă de Biserică făcând loc în tot învățământul din țara noastră, aflată sub ocupație bolșevică, evoluționismului darvinist împotriva creaționismului biblic.

Cu toate că școala trimisese, după terminarea a șapte clase, dosarul lui Ioan la liceul ateist, părinții au hotărât să ia dosarul și să-l depună la Seminarul Teologic de la Mânăstirea Neamț motivând cu ucenicia copilului la pictorul de biserici Arhim. Varahil Moraru, înfiat de către Părintele Vasian Axinte din satul Farcașa, promovat ca pictor la Facultatea de la Iași  și ucenic al pictorului Nicolae Tonitza, care la vremea aceea picta Mânăstirea Durău.

Dar, odată cu venirea vremurilor de prigoană din 1959, Părintele Varahil a fost scos afară din mănăstire. Tânărul Ioan i-a rămas, însă, ucenic, iar Părintele Varahil l-a înscris la Facultatea de Teologie din București.

După absolvirea în 1965 a Institutului Teologic de Grad Universitar din București și a cursurilor de doctorat în teologie din cadrul aceluiași institut la specializarea Teologie Patristică în 1968, atunci când s-au făcut propuneri de studii în străinătate, Părintele profesor patrolog I. G. Coman l-a recomandat pe Ioan Caraza în 1969 pentru studii în Germania, la Tübingen. Dar, nici Apusul nu a fost ocolit de tulburări, în 1968 începând perioada tulburărilor studențești având ca scop promovarea unei alte ideologii ateiste, „cu altă față” decât cea militant-ateistă impusă agresiv de sistemul bolșevic din Răsărit, perioadă ce s-a răsfrânt de atunci, asupra întregului învățământ din Europa.

Chemat înainte de vreme de către autorități, în 1972, statul român îi interzice continuarea studiilor în străinătate pentru promovarea tezei de doctorat și este condiționat să rămână în țară nepermițându-i-se să se întoarcă în Germania pentru a recupera ceea ce lucrase acolo.

„Vremurile au fost atât de vitrege!" spunea Părintele Ioan.

Dacă în 1976 a promovat examenul de admisibilitate în vederea obținerii titlului de doctor în Teologie, susținerea tezei de doctorat cu titlul: Hristologia Sinodului IV ecumenic de la Calcedon în preocupările teologilor romano-catolici și protestanți din vremea noastră și punctul de vedere ortodox și obținerea titlului de Doctor în Teologie vor fi duse la bun sfârșit în 1999.

În țară a fost angajat din 1972 ca traducător la biroul Relații Externe Bisericești cu interzicerea oricărei plecări în străinătate. Cu toate acestea, Patriarhul Iustinian aprobă numirea lui Ioan Caraza ca diacon celib și-l hirotonește în 1973 la Paraclisul patriarhal „Radu Vodă” din București pentru Paraclisul Mitropolitan „Dimitrie Sturza” din Germania (Baden Baden). Dar cum statul nu a aprobat numirea ca diacon celib pentru Paraclisul Mitropolitan din Baden Baden, Patriarhul Iustinian a aprobat numirea acestei hirotonii pe seama Paraclisului Radu Vodă din București.

Din 1972 a locuit în incinta Fabricii de lumânări, iar din 1995, după ce a luat foc fabrica de lumânări, a locuit cu aprobarea Patriarhului Teoctist, într-o camera din Căminul Facultății de Teologie, până în 2014, când, la solicitarea Patriarhiei, a eliberat camera.

Din 1977 Diaconul Ioan Caraza începe activitatea pedagogică ca asistent și suplinitor în Institutul Teologic din București la disciplinele: Dogmatică, Patrologie Literatură Creștină Postpatristică, Limba germană. Între 1997 și 2001 a mai predat și la Facultatea de Teologie din cadrul Universității Craiova, la Facultatea de Teologie din cadrul Universității Constanța și la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din Târgoviște. Dar și învățământul teologic intrase într-o nouă fază din anul 1993, Facultatea de Teologie pierzând cinstea pe care o avusese de la înființarea ei în 1881 până în anul 1948, când prin aderarea Facultății de Teologie la Universitatea București, datorită instaurării la conducerea țării a guvernului comunist impus de ateismul militar bolșevic și după anii grei de apăsare ideologică marxistă și materialistă atee, specificul învățământului teologic nu mai putea fi respectat de către celelalte facultăți, care impuneau științele umaniste Teologiei în ignorarea Revelației.

În 1999 Părintele Diacon Ioan Caraza devine lector titular la disciplina Patrologie, în 2002, conferențiar universitar la aceeași disciplină în cadrul Catedrei de „Teologie Istorică” și în 2005 profesor titular la disciplina „Patrologie și literatură postpatristică”.

Celor de mai sus se adaugă suplinirea postului de Secretar General al Societății Biblice Interconfesionale din România (SBIR), după chemarea la Domnul a Preotului Consilier Dr. Sabin Verzan, Directorul Tipografiei Patriarhiei și Profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie, întemeietorul Societății Biblice Interconfesionale din România în anul 2013, cu sprijinul United Bible Societies (UBS). În cadrul SBIR, Părintele Ioan participă și colaborează la îmbunătățirea textului fundamental al Bibliei BOR Șerban (Biblia Șerban Vodă 1688), transcrie noua ortografie și pregătește textul pentru tipărire, îndeosebi la Biblia pentru bătrâni; contribuie la tipăirea Micii Biblii tipărită pentru a doua oară după cea a Patriarhului Nicodim din 1913, ediția pregătită de Preot Consilier Sabin Verzan, folosind pentru tipar cele mai prețioase icoane din patrimoniu bisericilor românești; contribuie la tipăirea Vieții Sfântului Apostol Andrei pe temeiul textelor neo-testamentare, volum pregătit de asemenea, de către Pr. Consilier Sabin Verzan, directorul Tipografiei Bisericești, lucrare scrisă la un înalt nivel exegetic și duhovnicesc. Pregătește comisia pentru traducerea  interconfesională a Noului Testament în limba română și organizează cu sprijinul UBS revizuirea textului Bibliei Cornilescu. Pregătește textul Septuagintei pentru traducere în limba română.

Cum Părintele Ioan a devenit depozitar al unei însemnate părți a istoriei vii a Bisericii neamului, într-o singură evocare, cu greu s-ar putea menționa, fie și sumar, numele de referință între personalitățile care s-au bucurat de împreună lucrare cu Părintele Ioan Caraza pentru păstrarea nealterată a trăirii și învățăturii Sfinților Părinți și pentru sporirea Bisericii. Este în curs de realizare, de asemenea, o listă a lucrărilor publicate.

Printre comunitățile parohiale din București care s-au bucurat de părtășie la Sfintele Slujbe la care a slujit și Părintele Diacon Ioan, se află cea a bisericii „Sfânta Maria”, astăzi Parohia „Miron Patriarhul”  (2006-2011), Parohia „Șerban Vodă”, în care a fost îmbisericit apoi hirotonit Arhidiacon în 24 septembrie 2017 și Parohia „Dobroteasa”, a cărei comunitate s-a bucurat de folosul duhovnicesc al predicilor Părintelui în ultima parte a vieții sale pământești.

Mult folos duhovnicesc au avut și participanții la catehezele ținute de Părintele Ioan prin bunăvoința gazdelor acestora.

În slujire „Păstrând taina credinței în cuget curat” (1 Tim. 3, 9) s-a dăruit Bisericii cu bogatele daruri primite în dar, urmând îndemnului Mântuitorului: „În dar ați luat, în dar să dați!” (Mt. 10, 8), bine știind că cel ce nu adună cu Domnul, risipește (Lc. 11, 23; cf. Mt. 12, 30).

Părintele Arhidiacon Ioan Caraza mărturisea că nu se poate face o apropiere de celelalte confesiuni fără întoarcerea la Sfânta Tradiție a Bisericii Apostolice, reprezentată în Răsărit și împărtășită de către marii Sfinți Părinți, numind în primul rând pe Sfinții Trei Ierarhi, pentru care persecuțiile, ca „greu al zilei” și libertatea ca „arșiță” raționalistă, în limbajul profetic al Mântuitorului (Mt. 20, 12), au însemnat, în primul rând pentru Răsărit, marea încercare a credinței mântuitoare apostolice prin „luarea Mirelui” (Mt. 9, 15).

Prin Sfinții Trei Ierarhi, care au trăit mari „zguduiri” pentru credință, Ortodoxia a păstrat structura originară a Bisericii, spunea Pr. Prof. I. G. Coman. Căci, confesiunile apusene studiază Tradiția Sfinților Apostoli prin Sfinții Părinți, în lumina unor concepții moderne, sau a unor rațiuni confesionale. În acest sens, Mântuitorul are profeția localizării celor trei confesiuni: una pe casă, alta la câmp și cea din urmă în casă (Lc. 17, 31). Prin dialogul căutării acestora, precum cei trei magi, pot afla pe Dumnezeu, în Pruncia Chipului Său de la Betleem, la Care vor veni cu darurile lor.

Ca dascăl și îndrumător, Părintele Ioan atrăgea atenția asupra unor cerințe ale Patristicii în vremea noastră, în primul rând în cea a prezentării liturgice a științei teologice prin aprecierea ei în Lumina Jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, așa cum reiese din operele Sfinților Părinți. Căci, nu aprecierea acestora după modul analizelor referitoare la influențele unora asupra celorlalți, ci, în primul rând, aportul fiecăruia față de lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt este aducător de rod și zidire sufletească. Părintele sublinia că riscul comparațiilor duce adesea la prefacerea darurilor lui Dumnezeu în drepturi personale, pe când, însă, darul nu are alt caracter, decât cel liturgic.

Patristica poate aduce, apoi, un aport relevant la elucidarea originii răului în Creație, problemă de care se ocupă în mod deosebit Filosofia. Teme fierbinți astăzi sunt calamitățile și pandemiile, cea din urmă fiind dezbătută în primele secole de către Sfântul Ciprian al Cartaginei, în lucrarea sa ”De mortalitate”, datorită epidemiei din anul 252 din Cartagina. El a dat în lucrarea sa ”Ad Demetrianum” și un răspuns apologetic păgânilor care acuzau Biserica de această calamitate în asemănare cu fariseii ce învinuiau pe Domnul că ar fi scos demonii cu domnul demonilor (Mt. 9, 34; cf. Lc. 11, 15).

Patristica nu poate fi socotită și este necesar să nu se numere doar ca știință istorică, arăta Părintele Arhidiacon Ioan, deoarece față de alte discipline, ca părți ale științei teologice, Patristica înseamnă Sfânta Tradiție a învierii cu duhul, așa cum a fost trăită în Biserica Apostolică de către purtătorii de Hristos prin Duhul Sfânt, Care aduce aminte de Hristos Cel Viu, Care este Viu nu pentru că a Înviat, ci pentru Adevărul că moartea nu L-a putut ține. Numai apoi Patristica înseamnă tot ce a făcut și a învățat Hristos conform Sfintelor Scripturi. Prin abordarea Patristicii doar prin aspectul său istoric, s-ar pune în umbră tăria credinței vii și mărturisitoare a Sfinților Părinți și scriitori patristici, pentru care harul Învierii are ca simbol evanghelic „cele cinci pâini” în raport cu învățătura simbolizată prin cei „doi pești”. Sfântul Pavel era preocupat în mod deosebit de cele ce se pun pe temelia unică a Bisericii, Care este numai Hristos (1 Cor. 3, 11-12).

În lumina acestei credințe și învățături Părintele Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Caraza a subscris aprecierii Părintelui Prof. Voicu, ce a găsit de cuviință să introducă pentru întâia oară în învățământul teologic românesc, în noua ediție a manualului de Patrologie și autori patristici apuseni asociindu-l coautor la noua ediție a Patrologiei în trei volume pe Părintele Lector Dr. Lucian Colda, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna” din Sibiu și titular al catedrei de Patrologie din cadrul acesteia (vezi Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu/ Pr. Lect. Univ. Dr. Lucian Dumitru Colda, Patrologie, vol. I , ed. Basilica, București, 2015).

Iar noi, rugăm pe Domnul să scoată „lucrători la secerișul Său” (Mt. 9, 38) din generațiile de ucenici ai credinciosului Său slujitor și dascălului ce a fost Părintele nostru Arhidiacon Ioan Caraza, plecat la Domnul în seara zilei de 31 iulie 2025.

Corina Boisnard

VIDEO: Ultima cateheză filmată cu Pr. Ioan Caraza (28 mai 2025), „Sf. Împărați C-tin și Elena, părtași la Înălțarea Sfintei Cruci în urmarea lui Hristos”