Eroii nu mor niciodată. Ei au făurit chipul demn al poporului român, iar istoria aceasta vrednică nu poate pieri. Aici trebuie văzut rolul Părintelui Sorin Paul în istoria recentă a României, în această zbatere pentru valori într-o perioadă când ele au fost confiscate de către puterea politică. Paradoxul constă în faptul că, nedorind să implice Biserica Ortodoxă Română, în sens instituțional, totuși, prin Părintele Sorin Paul, Biserica a fost prezentă în toate momentele tensionate ale istoriei recente. Astfel, prin Părintele Sorin Paul, Biserica a fost reclamată, anchetată, amenințată, având curajul răspunsului demn atunci când a fost forțată la o colaborare rușinoasă. Prin Părintele Sorin Paul, Biserica și-a reconstruit lăcașurile fără autorizație, stârnind măsuri represive din partea autorităților și, totodată, înfruntându-le, netăcând, neabandonând proiectul eclesiologic. Prin Părintele Sorin Paul, Biserica a ripostat public față de toate îngrădirile la care a fost supusă și a protestat către Departamentul Cultelor pentru ca elevii și tinerii să poată participa în duminici și sărbători la slujbele bisericești atunci când profesorilor li se dădea ordin să-i oprească și să-i trimită acasă. Prin Părintele Sorin Paul, Biserica a tras clopotele ca să-i îndemne pe oameni la revoltă față de un regim ateist care i-a dărâmat lăcașurile de cult, față de un regim care a întemnițat și a asasinat sute de mii de români. Prin Părintele Sorin Paul, Biserica a participat la Revoluția din decembrie ’89, printre rafale de mitralieră, și a apărat Televiziunea Română. Prin Părintele Sorin Paul, Biserica a cerut o schimbare radicală în toată structura ei ecleziastică, o înnoire a conștiințelor și un proiect nou cu oameni noi. Prin Părintele Sorin Paul, Biserica a postit 5 zile nu numai pentru ca două statui de lideri comuniști să fie date jos de pe soclu, ci și pentru înlăturarea ideologiei neocomuniste care se cocoțase pe soclurile rămase neocupate în istoria postdecembristă. Prin acest Părinte, Biserica a participat la „Golaniadă” și a tras un semnal de alarmă către întreaga lume că România devine o țară a „invaziilor” orchestrate de un regim represiv.

Oricât s-a încercat rescrierea istoriei, totuși Dumnezeu rânduiește ca, din vreme în vreme, să se facă lumină și să se descopere valoarea jertfei unui om.

Cât a fost în viață – mărturisește dna Nelly Miricioiu – n-a văzut altceva decât lupta. Noi toți ne-am fi dorit să aibă acea recunoaștere înainte de a muri. Nu e nevoie să moară un om ca să-i recunoaștem valoarea. Noi, românii, avem nevoie să ne apreciem unul pe altul, să recunoaștem în celălalt, atunci când merită, valoarea sa.

Părintele Sorin Paul Grecu a fost determinat să plece din România neocomunistă a anilor ’90, ajungând în pământ britanic unde a confirmat rațiunea luptei sale. Un refugiat politic a strâns în jurul lui Biserica prin dragostea și prin jertfa sa zilnică. Modelul său de viață demnă și de slujire jertfelnică a fost dirigintele său, Părintele mărturisitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Părintele Calciu – mărturisește dna Virginia Grecu – i-a fost mai mult ca un părinte. A fost izvorul lui de idei, de speranță – totul. La predică, țin minte, vorbea foarte des despre Părintele Calciu, încât îi atrăgeam atenția. Câteva duminici se limita doar la învățătura Evangheliei zilei. Apoi revenea iarăși la istoria Părintelui Calciu. Și ceea ce mă supăra mai mult era că plângea. Iar eu îl criticam, îl judecam și-i spuneam hotărât să nu mai fie așa de slab și să plângă în public. Părintele Sorin îmi răspundea: „Cum să nu plâng pentru un așa om?”. Și de fiecare dată, de la începutul căsniciei noastre, făceam comparație cu familia Părintelui Calciu și-mi ziceam: „Biata soția lui, cât o fi suferit!”. Dar Părintele Sorin îmi zicea: „Eu nu fac nimic din ceea ce a făcut Părintele Calciu”. L-am judecat în dese rânduri pe Părintele Calciu pentru viața atât de zbuciumată pe care a trebuit s-o duc, considerând că numai Părintele Calciu l-a influențat atât de mult în toate deciziile lui.

Pentru ce luptase în țară? Pentru credință și libertate, pentru adevăr și dreptate. Dar lupta și jertfa lui nu au fost recunoscute. Și-a atras ura și resentimentul multora. Simțind că se sufocă într-o țară pe care a vrut-o liberă, dar care a sfârșit repede încătușată în proiectul criptocomunist de după ’90, Părintele Sorin Paul a primit azil politic în Marea Britanie. Aici a început un proiect nou. A luat-o de la capăt, ca simplu muncitor și preot. A trebuit să treacă trei decenii ca să se vadă roadele acestui proiect eclesiologic.

Prin mine trimitea ajutoare – mărturisește dl Ioan Alexandru Popa –, cam de două-trei ori pe an, pentru copiii din Valea Screzii, aflați în grija Părintelui Nicolae Tănase. Îmi aduc aminte că într-un an, de Paști, m-a pus să vând lumânări afară, în curtea Bisericii. Atunci am văzut cu cine avea de-a face Părintele. Era acolo o zonă cu multe probleme, un fel de Rahova combinată cu Ferentari. Îl scuipau, îl înjurau. Dar Părintele mergea mai departe. Era un om puternic și nu se descuraja. Cu timpul, am înțeles că Părintele Sorin a fost rânduit de Dumnezeu să călăuzească o parte din România fărâmițată ajunsă în Occident. Fărâmele acestea de Românie s-au coagulat în jurul preoților și aveam încredințarea că Părintele călăuzea o astfel de Românie ca o chezășie a Sfinților închisorilor. Era un om providențial prin misiunea lui. Eu, ca inginer constructor în Londra, aveam nevoie de un om ca Părintele Sorin. În Occident, ți se face iute o radiografie, în urma căreia ești călcat în picioare. Când ai însă alături un om ca Părintele Sorin Grecu, nu te mai calcă nimeni pe gât. Eu am simțit cum modelul acesta de forță mă ridică și îmi dă soluții. Părintele îți însufla o forță interioară, modelul acela de biruință prin puterea exemplului. Și-atunci capeți și tu curaj, intri în forță în situațiile cele mai neprevăzute și câștigi. Căci așa se întâmplă când ai un general lângă tine.

Sutelor de români care au venit la Biserica din East Ham le-a propovăduit cuvântul viu al Evangheliei, le-a slujit cu multă osteneală, le-a purtat poverile cele greu de purtat și le-a predat istoria României mult pătimitoare a martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste, aducându-le înainte pilde ale demnității românești precum Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa și Părintele Justin Pârvu. Le-a istorisit din propria experiență, învățându-i să nu fie lași, trădători de neam, nepăsători la durerile Bisericii și ale poporului român. Toate acele generații tinere emigrate în Marea Britanie au avut parte de un slujitor al Sfântului Altar care și-a pus viața pentru ele și de un patriot cu inimă neînfricată care le-a învățat că România se clădește pe jertfă.

Era foarte atipic în slujire – mărturisește Antonio Brăilescu –, încât mă întrebam: „Oare știe slujba bine?”. Dar el trăia momentele liturgice, plângând adesea în timpul slujirii. I se punea un nod în gât și plângea. Avea o icoană la care se uita în timp ce slujea și plângea. Se simțea înaintea lui Hristos.

 

Acolo, în East Ham, românii plecați din țară au rezistat uniți în jurul unui OM, așa cum este el descris în poemul lui Rudyard Kipling, pe care deloc întâmplător Părintele Calciu i-l dăduse să-i fie călăuză în viață: „De poți vorbi mulțimii fără să minți și dacă/ Te poți plimba cu regii fără a te-ngâmfa,/ De nici amici, nici dușmani nu pot vreun rău să-ți facă,/ Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,/ Și dacă poți să umpli minute trecătoare,/ Să nu pierzi nici o filă din al vieții tom,/ Al tău va fi pământul și bunurile-i toate/ Și ceea ce-i mai mult chiar, să știi, vei fi un OM”.