Deși bine intenționat în acțiunea sa de contestare a "legii Vexler", președintele Romăniei, Nicușor Dan, a semnat Sesizarea către CCR fără să realizeze că aceasta conține o eroare gravă, respectiv referirea la selecții din opera clasică a lui Mihai Eminescu fără mențiunea că "ar putea fi interpretate" drept xenofobe ci descrise, regretabil și eronat, chiar ca atare. Problema e, desigur, că el e profesor de matematică, nu de Limba și Literatura Română, pentru că altfel n-ar fi greșit până și numele poemului invocat, respectiv Scrisoarea III și nu "Scrisoarea a III-a" cum apare în textul prezidențial. Profesorul și eminescologul Nae Georgescu explică de unde vine confuzia, într-un text în exclusivitate pentru ActiveNews:

Eminescu și criteriile clare

Citim, și noi, în motivația D-lui Președinte al României, profesorul Nicușor Dan, către Curtea Constituțională privind ambiguitățile și neclaritățile așa-zisei "legi Vexler":

„...De exemplu, publicistica lui Mihai Eminescu conține idei și concepții xenofobe, inclusiv antisemite. Chiar și poezia lui Mihai Eminescu conține idei și concepții xenofobe, de exemplu Scrisoarea a III-a. (10)

(10) "[...] Și apoi în sfatul țării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpînă și pe țară și pe noi!

Tot ce-n țările vecine e smintit și stîrpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,

Toți se scurseră aicea și formează patrioții,

Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații

Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații! [...]"

Este absolut neclar până la ce nivel prezența unor idei și concepții fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe (în plus față de ambiguitatea de la punctul anterior) face dintr-un text un material cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob în sensul Legii.

Claritatea este necesară din moment ce art. 4 alin. (2^1) sancționează penal distribuirea unor astfel de materiale: (2^1) Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, în orice mod, de materiale fasciste, legionare, rasiste și xenofobe constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani si interzicerea unor drepturi.

Alin. (3) nu constituie o excepție suficientă: (3) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1), (2) sau (2^1), dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public."

Înțeleg că, pentru a nu intra sub incidența acestei legi  neclare, deci supusă arbitrariului vreunui judecător plutocrat de la noi, trebuie să declar că demersul meu este „în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public”. Fie, dar scopul meu nu este să dezbat ci să lămuresc.     

Să lămuresc mai întâi că chestiunea s-a discutat, la noi, în perioada interbelică, presa marxistă insistând asupra "extremismului" lui Mihai Eminescu. Am putea apela la textele acestei prese pentru a vedea cât de neclare sunt criteriile după care publicistica eminesciană este judecată; preferăm replicile care i s-au dat chiar atunci, în timpul ei, și alegem, dintre intelectualii momentului replicile lui Mircea Eliade.

Mai întâi aceasta:

„Nu-l vad deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l vad nici pe Parvan fascist. Oamenii acestia au fost oameni vii si, ca atare, au găndit si au creat romăneste. Poate fără stirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înăltat românismul la valoare universală.

Orice român care vrea sa participe conștient la viața spirituala sau sociala a României, trebuie să-și asimileze valorile acestea, trebuie sa-si asimileze tradiția Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic.” (Vremea, 10 feb. 1935)

Mă simt dator să aduc în actualitate acest text (și altele) pentru că l-am editat în ediția Mircea Eliade: România în eternitate, apărută imediat după 1989.

Următorul text, reluat în aceeași ediție, este mai clar pentru că arată direcția dinspre care vin asemenea observații despre climatul ideilor eminesciene:

„Un domn de la „Cuvîntul liber”, pe nume Miron R. Paraschivescu, mă întreabă ce înțeleg prin „autonomia spiritualității”, și dacă nu cumva aceasta nu înseamnă pur și simplu „fascism”. Am citit articolul d-lui Miron Paraschivescu cu stupoare. Mi se părea că lămurisem lucrurile destul de clar, în repetate rînduri. Autonomia spiritului înseamnă a nu explica viața spirituală prin altceva decît legile spiritului. Adică, a nu confunda „spiritul” cu sîngele (cum fac rasiștii), nici cu sexul (cum face Freud), nici cu fenomene economice (cum fac marxiștii).

Știam că atitudinea aceasta se numește „spiritualism”; d. Paraschivescu afirmă că adevăratul său nume este „fascism” sau „escrocherie”. Treaba d-sale să creadă astfel. Reaua-credință, în rîndurile marxiștilor noștri, nu cunoaște margini. Și este cu atît mai deprimantă această rea-credință, cu cît d. Paraschivescu se mărturisește dornic de discuție cinstită.

„Noi am iubit discuția”, scrie d-sa. Și noi o iubim. Dar ca să poți sta de vorbă cu cineva, e indispensabil un minimum de bună-credință, și oarecare informație prealabilă asupra subiectului discutat. Cînd cineva vine și îți spune că afirmarea autonomiei spiritului înseamnă „fascism” și „escrocherie” (și aceasta numai pentru că o asemenea atitudine este antimarxistă), aș vrea să știu cum am mai putea „discuta”. Asta implică ori o extraordinară rea-credință, ori o ignoranță fără margini. Să fi fost toți filosofii lumii „fasciști” sau „escroci”? Să fie un Croce, un Bergson, un Russel, un Husserl — escroci și lichele ? Să fie oare întreaga psihologie contemporană — care verifică autonomia vieții sufletești — o creație fascistă ? Să fie fizicianul Heisenberg, el însuși, un fascist sau un escroc? De! Mai știi? Nu l-au scos marxiștii noștri pe Eminescu hitlerist și pe Pârvan un huligan rasist? Într-o discuție cu asemenea „revoluționari” te poți aștepta la orice…

D. Paraschivescu are curajul să mă „someze”. D. Paraschivescu mă face atent că trebuie să-i răspund „cinstit”. Dacă lucrul acesta n-ar fi semnificativ pentru întreaga presă marxistă românească, aș zîmbi și l-aș ignora. Dar se trădează aici toată reaua-credință, toată ipocrizia, toată ignoranța, tot semidoctismul și toată suficiența acestei prese. Căci „răspunsul” pe care mi-l cere d. Paraschivescu eu l-am dat demult; în vreo zece articole, nu în unul (Viitorul inteligenței?, Noul barbar, Criza românismului, Poimîine, etc, etc.) Și atunci, ori d. Paraschivescu nu le-a citit și a criticat în vînt; ori le-a citit, dar nu le-a înțeles, și atunci vina nu o port eu, ci ignoranța d-sale.

Eu nu sunt obligat să țin aici un curs de fizică, altul de psihologie și altul de „filosofie”, ca să completez cultura oricărui marxist care îmi iese în drum. Lucrurile acestea se învață acasă; și se presupun știute într-o discuție asupra „reabilitării spiritualității”. Nu poți discuta muzica lui Beethoven cu unul care n-a auzit în viața lui decît Titanic vals! După cum nu poți explica unui analfabet — care te întreabă cum merg tramvaiele — legile curentului electric. O discuție e ca un joc de șah. Poți ieși înfrînt sau biruitor; dar ca să începi, trebuie să cunoști jocul de șah. Sînt oameni care se așază înaintea ta, te provoacă la joc, și apoi trîntesc cu un pumn toate piesele șahului. „L-am făcut marț de la început!”, adaugă ei, victorioși. Cam așa se „discută” la noi în țară…

D-le Paraschivescu, dacă ești cel puțin atît de „cinstit” cît îmi ceri mie să fiu față de d-ta, du-te întîi la o bibliotecă, informează-te pe îndelete, află ce înseamnă „spiritualitate” — și apoi vino să stăm de vorbă. Căci la strigătul d-stră de revoluționari marxiști — „intelectualii e fasciști!” — eu nu pot, deocamdată, decît ridica din umeri.” („Vremea", Anul VIII, Nr. 381, 24 Martie 1935)

Vedem că orice bănuială/suspiciune este, pentru presa comunistă, „criteriu clar” de apartenență la ideologia "hitleristă" a textelor lui Eminescu.

După război, mai exact după 1977 când s-a reluat editarea sistematică a publicisticii eminesciene, tot presa comunistă (o parte a ei, de fapt, se știe care) a reluat această temă – cu același tip de argumentație fără criterii – singura avansare a ideii constând în faptul că s-a inventat termenul „protolegionar”, dublat de acela de „protofascist” (prin reacție la „protocronism” desigur).  – făcându-se astfel  un fel de etichetă a publicisticii eminesciene.

Ce beneficiu teoretic poate fi în asta? Etichete fără criterii clare – iar acum, dl. Președinte al României le cere juriștilor să constate că legea Vexler nu are, nici ea, criterii clare.

De unde să le ia?! – Dar juriștii noștri plutocrați, ei de unde să le ia? Lucrurile acestea trebuiau studiate, definite o dată, a doua oară. Unde este acea enciclopedie națională care se reeditează din timp în timp lărgită și adăugată?

Cultura noastră a ratat momentul enciclopedic al secolului al XIX-lea, accentuând în compensație istorismul. Ne aducem aminte de criticismul de zeflemea din vremea lui Caragiale cu „Cioclopedica română”, și înțelegem că „cioclii”  ideii au fost Cațavencii (Miticii) de peste veac. 

Încercările de recuperare  din prima jumătate a secolului al XX-lea, prin momentul Gusti – Mircea Vulcănescu, au fost stopate brutal după războiul al doilea mondial, iar „enciclopedia neagră”  a anilor 50, acea carte cu aspect de sarcofag ea însăși, fiind făcută de instituții ale statului, a compromis ideea prin ideologie. În anii mai luminoși, sau mai translucizi, ai comunismului am avut o editură de profil enciclopedic, care și-a făcut din plin datoria elaborând enciclopedii tematice în foarte multe domenii – dar care, înainte de toate, a construit în jurul ei un „miceliu”, un grup de intelectuali cu mare disponibilitate pentru munca enciclopedică.

Din păcate, n-a mai fost timp pentru reveniri, pentru edițiile succesive, completate, etc. – iar după 1989 acest grup s-a disipat, nimeni nemaiavând nevoie de el, iar indivizii îmbătrânind fiecare în solitudinea lui fără a lăsa urmași în meserie… Așa se face că noi, astăzi, nu avem o enciclopedie românească în măsură să intre în dialog cu alte corpusuri enciclopedice. Avem însă, atâtea și atâtea istorii „cronologice” – iar dacă ne referim la literatură, putem spune că mai fiecare istoric, chiar critic literar, propune în domeniu formula sa, una mai voluminoasă decât alta, depănând, toate, firul anilor de la adamii și evele autohtone.

Nu intru, aici, în amănunte privind consecințele acestei carențe instituționale (căci o enciclopedie înseamnă o instituție, una care împlinește definiția  unei națiuni). Dau un singur exemplu: la Cotul Donului armata română a suferit cea mai mare înfrângere a sa de la, să spunem, Burebista încoace. Ca să aflăm ce-a fost la Cotul Donului, putem consulta o enciclopedie rusească în zeci de tomuri (aproape o sută) – ori una poloneză, maghiară, bulgărească, uncraineană – toate în zeci de tomuri, cu suplimente și reluări – ca să nu mai vorbesc de cele mult mai voluminoase  franțuzești, americane, nemțești, etc. – dar nu și una de-a noastră.

Chestiunea este  că acestea prezintă, fiecare în parte, punctul lor de vedere. Cuius regio eius religio – spune latinul. O enciclopedie, apoi, ca să fie credibilă, un fel de valută forte a spiritului unei națiuni, trebuie să fie echidistantă în interiorul unei culturi, să aibă forță instituțională, bază proprie de date, etc. Practic, trebuie lăsați să se strângă la un loc un număr de intelectuali, plătiți neapărat de către societatea civilă și neapărat răsplătiți de către stat, așteptați ca să-și constituie nucleul de studii, să înceapă să-și publice corpusul – și apoi lăsați să funcționeze.

Unde vor duce ? – Iată, vedem cu toții filme actuale despre elitele europene. Îmi  stăruie în memorie unul italian, „Edera” cred că se numește, cu mari savanți, medici, avocați, industriași etc.  Foarte des apare acolo o avocată elegantă, autoritară, care explică, apără, acuză, educă: ea stă la biroul ei luxos și câteodată se ridică în picioare ca să-și convingă clientul. Ei bine,  atunci, în spatele ei, se derulează biblioteca personală cu acele tomuri masive, alburii cu chenare albastre pe cotor,  aliniate, vreo două sau trei rafturi tapetate cu același format. Lumea de bibliotecă recunoaște imediat „Enciclopedia universalis”, acea îmbrățișare în stil italian a întregii lumi cunoscute.

Asta îl apără pe intelectualul italian: enciclopedia din spatele său. În numele ei, sub scutul ei, poate aborda cele mai delicate, cele mai fierbinți chestiuni actuale…El, intelectualul italian (sau cel francez, englez etc) poate vorbi – nu neapărat liber, dar în cunoștință de cauză și cu avizul înaintașilor săi – despre Mussolini, de pildă, ori despre fasciștii italieni: sunt acolo, puși pe alfabet, explicați cu bunele și relele lor, în ediții reluate, îmbunătățite, schimbate; oricum, dar sunt acolo, nu sunt șterși din cartea vieții, avocata Carla Ponti nu-i inventează, nu-i descopeeră, se referă la oricare cu trimitere, comentariu etc

Noi am devenit de poveste cu protestele noastre pe la porțile enciclopediilor apusene, cu slogane de tipul „Larousse-ul minte!”  sau  „Nu spune adevărul despre noi!” Foarte bine, ni se răspunde ferm, dar pe Larousse ce scrie? Scrie cumva că este o enciclopedie… românească? Dar enciclopedia românească, ea unde este ? Vreau să spun că această mult visată și dorită integrare europeană se face prin instituții, nu prin indivizi. Una e să merg eu, marele X, la Paris și să dau mâna cu imenșii lor X,Y,Z – și alta este să ne vizităm ca instituții. Este ca o tubulatură: țevile trebuiesc îmbinate, nu furtunașele, nu supapele de refulare a presiunii…Până atunci – adică până când vom avea instituția funcțională enciclopedică proprie, sau până când ne-o vor face tot străinii (pentru că de un dialog instituțional, la urma urmei, ei au mai mare nevoie decât noi; deocamdată, însă, observ că americanii, de pildă, ne vând în traducere românească „Enciclopedia britanica”, adică americană: ei au cumpărat brandul de la englezi…) – perpetuăm în toate direcțiile spiritul cronografului lui Moxa, un fel de destin de rezervă al culturii noastre, care rezervă a devenit cale regală.

Nu e locul, aici, nici pentru a face diferența între enciclopedism și istorism; o dezbatere pe această temă ar fi, de altfel, necesară. Destul că istoria este sinteză – iar enciclopedia este analiză; prima are mereu înainte un scop dominant – cea de-a doua se înșurubează alfabetic în termeni; prima poate fi cât de scurtă – a doua, cât de lungă, cu reeditări, completări, aduceri la zi etc.; prima caută o coerență, adică o impune din afară, dinspre autor ori dinspre sistem de gândire, viziune, etc. – cealaltă are o coerență interioară, în sensul că ce scrie la litera „A” se potrivește firesc cu ce scrie la litera „B” ori la alte litere; dacă nu se potrivește – nu este credibil întregul, și o enciclopedie luptă pentru credibilitate, pentru a fi etalon național dialogal în universalitate.

Și încă: drumul istoriei este lung și nesfârșit în prezent – al enciclopediei este infinit, pentru că implică cercul; istoria este ca un izvor, enciclopedia ca e fântână: izvorul vine spre tine, irigă, „înrâurește”, aduce creșterea, „educă” – pe când la fântână vii tu, intervine o selecție aici implicând nu numai liberul arbitru, dar și acel simț, tot istoric în fond,  al alegerii, al „chemării”  – iar apele sunt la fel de proaspete; apoi,  de istorie te poți sătura la un moment dat – de enciclopedie n-ai cum să te saturi odată ce i-ai simțit chemarea…Una caută și cercetează arhive, „izvoare” va să zică, și-și creează științele ei auxiliare – cealaltă elaborează ediții critice, bibliografii, biografii (cât de necesar ar fi, și la noi, un Institut Biografic Român, un fel de IBR, care să adune sub toate numele istoriei române ce se știe despre ele!...). Istoria, când se referă la literatură, implică axiologie – și reduce dintr-un condei ce nu i se pare valoare – pe când enciclopedia tratează cu mai mult respect termenii…   În fine, istoricul ia decizii, trebuie să ia deseori decizii; enciclopedia, s-ar zice, doar desfășoară lucrurile. Dar să vedeți ce autotelic mai sunt eu însumi când desfășor argumentele pentru data nașterii lui Eminescu – și totuși, în final, mă supun, ca noi toți, istoricului, care a decis altfel. Pentru că așa este: istoria stabilește, adică face stabile, de nemișcat, multe lucruri.

Într-un climat normal, firesc, de existență egală a acestor două preocupări omenești, deciziile se iau în acord. La noi, pentru că trăim de mai bine de un secol  doar cu istoria în sânge, sunt lucruri stabile, dar acordul nu mai trăiește în inimă, în cord, acolo unde-i este locul – ci s-a instalat în creier…

Vorbim de text, de ediții, și iată că ni se citează un fragment din Scrisoarea III (acesta este titlul poemului eminescian, d-le Președinte…). Să credem, așadar, că fomfii și flecarii, bâlbâiții și gușații, îl incriminează pe Eminescu de… xenofobie ?

Atunci, hai să definim xenofobia (nu așa, la masa politico-savantă, să luăm istoric cum a fost ea definită inițial, ce înseamnă, cum s-a definit de-a lungul timpului: enciclopedia, d-le Președinte…).

Știm, apoi, că inițial Eminescu a citit poemul în Junimea și avea un termen dur: Toți se scutură aicia și formează patrioții, care n-a plăcut, publicul cerând să fie schimbat (înțelegeți dvs…).

Poetul a acceptat și a zis se scurseră. I s-a mai reproșat cuvântul fameni (Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni). Aici n-a mai acceptat să schimbe – se crede chiar că a argumentat cu nume… „Xenofobul” Eminescu …

A, există acolo două cuvinte: Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian.

Aici este așa: Eminescu a scris, a publicat în Timpul și apoi a reluat în Convorbiri literare fără cratimă: greco bulgărimea.

Asta înseamnă că nu se referă la greci și bulgari. O categorie, grecobulgărime, nu există ca să fi scris într-un singur cuvânt. Putea să scrie greco- bulgărime, sau greco-bulgările (cu cratima mișcată între cuvinte) cu sensul grecimea bulgărească sau invers.

N-a vrut și pace, iar edițiile, toate, l-au corectat. Dar… ce înseamnă, ce poate să însemne greco bulgărime? – Răspunsul e în continuare. De ce ar fi aceasta nepoata lui Traian? Cine se dădeau descendenți din bădica Traian? Mi se pare că avem de-a face cu falșii aromâni, aceia care, grecomani sau turcomani, se voiau acceptați (și) ca romanici. Altfel este absurd: Eminescu a scris pagini superbe, glorioase de-a dreptul despre „românii din a dreapta Dunării”.

Oricum ar fi, să cauți „criterii clare” pe fondul carențelor instituționale ale culturii române – dacă aceste criterii le caută bravul nostru Președinte ori sau plutocrații săi juriști – este să-l amesteci pe Eminescu în râca politică actuală.

Nu știu câte profesoare de română haștagiste – care nu știu dacă au citit măcar două ediții eminesciene ca să le compare între ele – se pot prevala de vorbele Președintelui ca să scoată din programă Scrisoarea III ca poem… xenofob.

De ce să fie Eminescu victimă colaterală în jocul acesta de-a „criteriile clare”? Dar lăsați măcar strămoșii… să vă privească ironici, domnule profesor-președinte (că fără cratimă ar fi altceva). Stat pro ratione voluntas, cum spunea latinii.

Nicolae Georgescu