Despre o ”impurificare” educațională

Cu prilejul recentului examen de Bacalaureat la Limba și literatura română, a revenit în actualitate o veche – de peste opt decenii – temă a istoriei culturii naționale contemporane: cazul Nichifor Crainic.

Problema a răsărit în contextul în care „textul suport pentru peste jumătate din cerințele din varianta de rezervă a subiectelor la Limba și literatura română de la examenul de Bacalaureat 2025 a fost un fragment din Nichifor Crainic, după cum relatează edupedu.ro (https://www.edupedu.ro/paradoxul-nichifor-crainic-in-liceul-romanesc-noul-manual-privind-holocaustul-il-portretizeaza-ca-ideolog-al-extremei-drepte-manualele-de-limba-romana-inca-folosite-de-ministerul-educatiei-in-scoli/). Din întâmplare, fragmentul ales în această variantă a subiectelor face parte din cartea Pribeag în țara mea, pe care am reeditat-o noi înșine, după un manuscris inedit – într-o ultimă versiune – al autorului, cu titlul Nopți albe. Zile negre. Refugiat în Transilvania (1944 – 1947) acum mai puțin de o lună, la Editura Academiei Române.

Această carte detaliază o parte din destinul lui Nichifor Crainic după lovitura de stat din 23 august 1944, când s-a retras, pentru aproape trei ani, într-un „refugiu ardelean”, în diverse sate din Munții Apuseni. În această vreme, în iunie 1945, a fost condamnat în contumacie la închisoare pe viață, în procesul ziariștilor naționaliști, iar un an mai târziu, în iunie 1946, a fost exclus și dintre membrii Academiei Române. În 1947, când s-a predat autorităților momentului spre a încerca rejudecarea procesului său, avea să înceapă ispășirea unei lungi și dureroase pedepse, de 15 ani de pușcărie, în cele mai dificile condiții, unde a trebuit să sufere, de pildă, de un total de 13 boli în timpul detenției.

Publicația edupedu.ro, în articolul său (preluat și de g4media), nu se referă, însă, la această perioadă a biografiei lui Nichifor Crainic – perioadă care, de altfel, este invocată de „textul suport” al variantei de examen –, ci la cea anterioară armistițiului din 1944. În acest sens, Crainic este prezentat aici drept „unul din ideologii și promotorii extremei drepte în perioada interbelică”. Și continuă: „Crainic a fost ministru al Propagandei în regimul legionar antisemit condus de Ion Antonescu, condamnat pentru crime de război, a susținut guvernarea autoritară și a teoretizat curentul etnocentric [de fapt, etnocratic – n. n.] care miza pe marginalizarea grupurilor etnice și religioase minoritare din România”. În același timp, redacția edupedu.ro critică și manualele școlare care predau curentul gândirist întemeiat de Nichifor Crainic, pentru că cel din urmă nu este „asociat în vreun fel cu adeziunea lui la curente extremiste”. În sprijinul acestor acuze, nu sunt prezentate texte de autor ale lui Nichifor Crainic, ci un recent manual deIstoria evreilor. Holocaustul, coordonat de Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel”. Manualul prezintă:

„Mesajul antisemit, incitator la ură, nu s-a redus însă la partide. Un instrument eficient l-au constituit mentorii de generație, respectiv intelectuali mi¬litanți: profesori universitari, directori de presă, eseiști, jurnaliști etc. Dacă până la Primul Război Mondial, mentor de generație fusese Nicolae Iorga, după război, cei mai vizibili au fost Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Primul era profesor de filosofie și director al ziarului „Cuvântul". Al doilea a fost pro¬fesor de teologie ortodoxă și director al ziarelor militante Calendarul și Sfarmă piatră, precum și al revistei culturale Gândirea. Dintre discipolii lui Nae Ionescu îi amintim pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade. Printre discipolii lui Nichifor Crainic s-au numărat: eseistul Vintilă Horia, tinerii preoți Niță Mihai, Dumitru Stăniloae. După 1932, Nae Ionescu a devenit ideologul Mișcării Legionare. În 1937, Nichifor Crainic, după marginalizarea sa din Mișcarea Legionară și Partidul Național-Creștin, devine un ideolog pe cont propriu al extremei drepte și antisemitismului. Documentul programatic al gândirii sale politice a fost lucrarea Programul statului etnocratic (1937), care prevedea că România trebuie să fie un stat numai al românilor. Iar una din căi era distrugerea parazitismului iudaic.”

„Guvernul Ion Antonescu a fost alcătuit în principal din militari, de unde și caracterizarea acestui guvern ca fiind unul de „dictatură militară”. Cu toate acestea, în guvernul antonescian s-au aflat și așa-ziși tehnicieni. Din 27 ianuarie 1941 și până la 23 august 1944, componența nominală a guvernului Ion Antonescu s-a schimbat de câteva ori. Printre membrii guvernului prezidat de Ion Antonescu, autointitulat „conducătorul Statului”, s-au aflat următorii: Mihai Antonescu, ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și, în unele perioade, ministru de externe; Nichifor Crainic, în calitate de ministru însărcinat cu Propaganda Națională; Ion Petrovici, ministrul Culturii Naționale și al Cultelor; Mircea Vulcănescu, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.”

În primul rând, luând acuzele cronologic, Nichifor Crainic nu a fost legionar și nici „ideolog” (termen mult prea uzitat astăzi, care nu are o semnificație clară, mai ales în presă) legionar. Dimpotrivă, Corneliu Zelea Codreanu a fost cel care, în 1932, i-a cerut ajutorul și tutela profesorului Nichifor Crainic, prin ziarul său Calendarul, unde au fost publicate câteva texte ale sale. Din 1933, susținerea lui încetează, iar Codreanu se va reorienta către Nae Ionescu. Important de amintit aici este că cei doi nu mai aveau nici o legătură de luni bune în clipa asasinării, în decembrie 1933, a prim-ministrului I. G. Duca. După acest moment, care pentru Crainic a însemnat și luni bune de închisoare pentru falsa acuză că ar fi fost „asasinul moral” al prim-ministrului, relația dintre el și mișcarea politică a lui Codreanu se scindează definitiv. Aceste episoade sunt relatate pe larg, de autor însuși, în Memoriile sale.

Manualul coordonat de Al. Florian situează însă acest moment de despărțire în 1937, nu în 1933, și în plus, scrie despre Nichifor Crainic că ar fi fost „marginalizat” din Mișcarea Legionară, din care oricum nu a făcut parte niciodată. S-a întâmplat tocmai invers: Nichifor Crainic i-a marginalizat pe legionari în publicațiile conduse de el, odată cu evenimentele din 1933, cu deosebire la revista Gândirea. Apoi, eticheta de „ideolog pe cont propriu” este ambiguă și nu exprimă nimic concret despre Crainic. Faptul că a teoretizat statul etnocratic nu-l face un „ideolog pe cont propriu”, ci un inovator în teoria politică și teoria socială. Totodată, solicităm autorilor să ne spună concret locul unde Crainic militează pentru „distrugerea parazitismului iudaic”, și mai ales dacă, prin aceste afirmații, el exprimă judecăți generale asupra poporului evreu (de tipul: „Toți evreii sunt paraziți”) sau se referă la o sumă de antreprenori, mari proprietari sau industriași – care pot sau nu să fie neapărat evrei – care foloseau practici incorecte, politicianiste și „parazitare” în perioada interbelică.

Dar să-l ascultăm pe „ideologul” Crainic însuși, descriindu-și doctrina sa politică: „Naționalismul, în convingerea mea, însemna forța sentimentului patriotic împins din latența nativă în acțiune organizată pentru regenerarea țării. (...) Naționalismul meu era creștin, iar creștinismul nu admite crima, cum nu-ți interzice dreptul la apărare. Rasismul, cu atât mai puțin. Pentru spiritul evanghelic, inegalitatea raselor este o absurditate”[1]. Unde este „extremismul” în această definiție?

În ciuda afirmațiilor calomnioase de la începutul articolului, Nichifor Crainic nu a fost „ministru al Propagandei în regimul legionar antisemit condus de Ion Antonescu”. El a fost ministru al Propagandei Naționale, timp de două luni, în guvernul Gigurtu, ultimul guvern al regimului carlist, iar apoi din nou ministru al Propagandei Naționale, pentru patru luni, în primul „guvern militar” condus de generalul Ion Antonescu după rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941. Nichifor Crainic nu a fost ministru în vremea statului național-legionar.

În fine, dincolo de toate aceste inexactități și inadvertențe ce sfârșesc în calomnii la adresa unuia dintre cei mai valoroși scriitori români din secolul trecut, apreciat în peste 15 enciclopedii ale lumii ca inovator, creator și conducător al celei mai importante mișcări culturale din perioada interbelică românească, gândirismul, critica redacției că autorii manualelor de Limba și literatura română, care nu l-au exclus încă pe Nichifor Crainic din cuprinsul lor, nu menționează „orientarea extremistă” a lui Crainic și aleg să discute strict de contribuțiile lui în literatură, filosofie și istoria culturii românești, ne amintește de „obsedantul deceniu” al anilor ’50 și de criticile – redate întocmaiastăzi – adevăraților ideologi de la Lupta de clasă. Din întâmplare, răsfoind publicația, găsim suficient de des critici de tipul: „Autorul nu s-a simțit obligat să indice nici măcar în notițele explicative orientarea ideologică a lucrărilor citate”[2], adresate unui G. Călinescu și cercetătorilor din institutul condus de el. Iar autoarea încheie cu „recomandarea” (adică directiva): „Ar fi firesc și util ca acad. G. Călinescu să continue examinarea critică a unor teorii gândiriste întreprinsă cu aproape două decenii în urmă, dezvoltând analiza în lumina științifică a concepției marxiste”[3].

A devenit revenirea la progresismul dictaturii proletariatului un deziderat al manualelor școlare de astăzi? Mai există și astăzi vreun „organ teoretic și politic al C. C. al P. M. R.”?