Doamna Elena Chiaburu, Doctor în Istorie și Științe auxiliare și Bibliotecar șef la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, se pronunță public pe contul său personal de Facebook cu privire la recentul anunț legat de un set de presupuse scrisori ale lui Mihai Eminescu și Veronica Micle, pentru care un cetățean american solicită 1.200.000 de euro iar Ministerul Culturii consideră necesar să le cumpere până de Ziua Culturii Naționale a anului viitor, 15 ianuarie, ziua oficială de naștere a lui Eminescu (știre VIDEO mai sus):

„De ce este OBLIGATORIU CA MINISTERUL CULTURII SĂ SOLICITE INVESTIGAȚII DE LABORATOR PENTRU A DETERMINA AUTENTICITATEA SCRISORILOR LUI MIHAI EMINESCU ȘI VERONICA MICLE PENTRU CARE UN VÎNZĂTOR AMERICAN CERE 1 200 000 de euro”

Doamna Elena Chiaburu răspunde: „În primul rînd pentru că așa se procedează în orice stat civilizat. Nicăieri în lume o achiziție de importanța acesteia nu se face „ochiometric”, fără a se stabili prin mijloace tehnico-științifice vechimea hîrtiei și a cernelii, care trebuie să corespundă vîrstei subiectului în cauză și fără a se stabili dacă scrisul este realmente al celor doi.

Apoi, există cîteva întrebări care necesită răspuns: cea mai importantă este clarificarea provenienței scrisorilor, pentru care acum există doar o saga nebuloasă, cu iz detectivistic, cum le place literaților să spună. Dar dacă în domeniul literaturii, istoriile romanțate își au locul lor și sînt suficiente pentru a incita la formularea de teorii și idei noi, în cazul istoriei propriu-zise este esențial adevărul susținut prin dovezi concrete sau cel puțin argumente de bun simț.

Cele 93 de scrisori ale lui Mihai Eminescu și Veronica Micle pentru care Ministerul Culturii face demersuri ca să le cumpere pînă la 15 ianuarie 2026 - Ziua lui Mihai Eminescu și a Culturii Naționale - sînt cunoscute încă din anul 2000, cînd au fost publicate de Christina Zarifopol-Illias în volumul „Dulcea mea Doamnă – Eminul meu iubit”, Editura Polirom, fără a se aduce ori a i se cere nici o dovadă valabilă a autenticității lor.

Considerat un eveniment excepțional de cei mai mulți critici literari și jurnaliști, pus timid sub semnul îndoielii de alți doi-trei, nici unul dintre cei care au lansat povestea în spațiul public ori au susținut-o prin interviuri luate găsitoarei și recenzii făcute din 2000 încoace nu a remarcat faptul că scrisorile lui M. Eminescu aduse din America sînt creații „în oglindă” ale „Corespondenței Veronicăi Micle” publicată în anul 1979 de Augustin Z. N. Pop la Editura Dacia din Cluj-Napoca.

Apoi, întîmplarea pare a avea similitudini cu plastografia săvîrșită de Octav Minar în 1911 / 1923: la originea poveștii se află una din fiicele Veronicăi Micle. Octav Minar a folosit niște scrisori pe care le-ar fi primit de la Virginia – fiica cea mică a Veronicăi Micle; Christina Zarifopol-Illias spunea că ale sale vin pe filiera Valeriei – fiica cea mare. Pachetul lui Minar era legat „cu o cordeluță roșie”; Ch. Zarifopol indica drept dovadă a vechimii și autenticității faptul că sînt „legate cu o sforicică roz” (în alt loc zice „fundița roz”). Christina Zarifopol a declarat că are scrisorile din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea – Graziella fiind fiica Valeriei (din prima căsătorie, cu Nicolae Nanu). De la această Graziella – nepoată a Veronicăi Micle - scrisorile ar fi rămas fiicei sale Ana Maria, căsătorită Messeri în Italia, care după cîteva decenii le-ar fi dat guvernantei pe care o avusese în casa părintească din București în perioada interbelică, Maria Economu = mama Christinei Zarifopol, plecată în America în perioada comunistă. Aduse în SUA de mama sa, din Italia, de la urmașii Anei Maria Messeri, Christina Zarifopol-Illias, cu ajutorul unor intelectuali români de acolo, le-a transcris, apoi le-a adus în România și le-a publicat cu sprijinul unor profesori universitari, critici literari, jurnaliști etc. la Editura Polirom în anul 2000. Ulterior le-a mai reeditat de cîteva ori pînă în anul 2018, dînd, ca unică dovadă a autenticității, facsimilurile acestora. Acum un urmaș al său (ea murind între timp) le-a oferit statului român spre cumpărare cerînd 1 200 000 de euro.

Numai că: Augustin Z. N. Pop – exeget adînc cunoscător al operei eminesciene – nu știe că Valeria ar fi avut și o fiică (Graziella), în volumul său dedicat Veronicăi Micle (pag. 245, nota 3) precizînd despre aceasta că a avut doar doi băieți: Mihai N. Sturza și Grigore N. Sturza (ambii din căsătoria cu Nicolae Nanu și înfiați de cel de-al doilea soț, care le-a dat astfel numele său: Mihai Sturza). Deci: de unde vin scrisorile în mod real?

Un semn de întrebare este locul de muncă al descoperitoarei: Christina Zarifopol-Illias a fost profesoară la Departamentul de Limbi și Culturi Slavice și Est-Europene și de Limba și literatura română la Indiana University Bloomington SUA. Adică, așa cum singură spunea într-un interviu luat de dl Dragoș Paul Aligică pe site-ul dnei Melania Cincea, „s-a dovedit că programul respectiv era de fapt o persoană: Doamna Christina Zarifopol-Illias”, iar universitatea era una „care reprezintă unul dintre punctele-cheie de training în studii est-europene și ruse pentru intelighenția, diplomația și intelligence services americane, nu mai elaborez. Cine știe, știe, cine nu, își poate imagina”. Practic, dna Zarifopol i-a învățat limba română pe funcționarii statului american care urmau să activeze în România, R. Moldova, Ucraina etc. Dacă ar fi să facem scenarii, am putea spune că s-a aflat exact în locul în care se puteau construi în mod profesionist „legende” aducătoare de bani pe termen lung. Dar nu vreau să fac această speculație și mă îndrept spre analiza scrisorilor.

Am spus mai sus că scrisorile par a fi „în oglindă” cu scrisorile Veronicăi Micle din volumul publicat în 1979 de Augustin Z. N. Pop. Sugestia de a proceda așa se află chiar acolo: „Mițule iubit, de ce mă imitezi – când eu îți zic ție „Dragul meu”, tu îmi zici „Draga mea”. Am să-ți fac proces că-mi plagiezi desmierdările” – doar că cu niște tușe cam groase în scrisorile americane! Iată niște exemple (momentan nu am suficiente imagini din volumul cu scrisorile americane, dar voi completa postarea):

- într-o scrisoare de la Augustin Z. N. Pop, Veronica îi spune lui Mihai: „pe scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi”. Dna Zarifopol zice și ea, în interviul pe care i l-a luat Ioan Bogdan Lefter în Observatorul Cultural în anul 2000: „să vezi o scrisoare cu urmele lui de lacrimi pe care ea a notat „A plîns scriind-o"... Și într-adevăr, pe un facsimil se vede o urmă de umezeală”.

- scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop: „iartă că-ți trimit scrisoarea nefrancată dar nu mai am mărci” (timbre poștale adică)... în scrisoarea 47 din SUA apare: „am prea multe mărci și-ți trimit și ție câteva”;

- scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop: „eu te-aș îmbrățișa ca o pisică afurisită”... în scrisoarea nr. 47 din SUA găsim că Mihai zice: „îți sărut mânuțele și piciorușele tale, labi de mâță – mâță – ce ești”; sau: „nu-ți permite Mâța sau, după cum îmi zici tu Momoțica ta!”... scrisorile americane abundă de Momoțică / Momoțel, Mîță; (a propos de tușe parcă cam groase: „Nu fi supărățică, dacă nu-ți răspund imediat și crede-mă că abia găsesc un moment mai limpede în care să pot gândi și la dragul meu Moț” = scrisoarea nr. 71; „Mâncați-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul” = scrisoarea 80; „iartă-mă că sînt cam buruienos la vorbă” = scrisoarea nr. 62; scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop: „tu mă crezi prea ușuratică”... în scrisoarea nr. 10 din SUA i se răspunde: „dulcea mea Veronicuță șirată și cochetă și ușurică și popoțică” iar finalul scrisorii 74 este de-a dreptul neverosimil, raportat la spiritul celei de-a doua jumătăți a sec. XIX);

- scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop: „mă bucur că fierul iodat îți face așa de bine”... într-o scrisoare din SUA Eminescu îi povestește despre tratamentul său cu iod pentru ulcerațiile pe care le avea la picioare;

- cîteva dintre scrisorile Veronicăi, la Augustin Z. N. Pop, sînt despre tratativele sale de a obține pensie de urmaș ca văduvă a profesorului Ștefan Micle – chestiunea se găsește și în scrisorile americane; la fel - mutarea lui Eminescu, rămas fără locuință în București, acasă la familia Ioan Slavici (scrisoarea nr. 52) ori mica poveste de gelozie cauzată de I. L. Caragiale;

- scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop: „socot să vin la București, eu îmi fac pregătirile, trebuie ca tu să mergi înainte cu cîteva zile ca să-mi găsești o locuință”... în SUA sînt cîteva scrisori în care Eminescu îi raportează cum caută locuință (în care să poată sta amîndoi fără să fie deranjați de mîțele care miaună și cîinii care urlă, zice într-una!);

- scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop, că ar veni la București „dar tu știi prea bine ce scump e drumul, dacă ai putea să-mi scoți un Liber-Permis viu eu fuga și cu iuțeala drumului de fier”... din America vin vreo două scrisori despre permisul de călătorie pe calea ferată!

- scrie Veronica, la Augustin Z. N. Pop: „scumpul meu băet” / în SUA avem: „dragă și dulce fată” = scrisoarea 50; „draga mea fată” = scrisoarea 60 și 65; „dragă fată” = scrisoarea 77; „măi fată nebună și drăgălașă” = scrisoarea 80. Găsim la Veronica: „Ramură de liliac”, într-o scrisoare din America apare apelativul „măi fată ramură de liliac” și lista poate continua...

Scrisorile descoperite conțin și niște amănunte care contrazic realitatea știută despre Eminescu. Este general acceptat că Poetul a avut mai mereu probleme cu banii, că nu a avut niciodată casă proprie fiind nevoit să stea mereu cu chirie etc. În textele aduse din SUA dimpotrivă: vedem un Eminescu plin de bani, care îi trimite frecvent Veronicăi, la Iași, în plic (plicuri care, a propos – nu s-a păstrat nici unul spre a se vedea traseul poștal și data!): în scrisoarea din SUA nr. 70 – apare că i-a trimis 50 de franci; în scrisoarea nr. 73 - 100 de franci; în scrisoarea nr. 77 și 78 - 50 de franci; în scrisoarea 79 iar 50 de franci, deși scrie că e bolnav; în scrisoarea nr. 85 - 60 de lei noi; în scrisoarea nr. 87 - trimite 40 de franci, el aflîndu-se internat în Spitalul brâncovenesc! În scrisoare nr. 64, trimisă de la Constanța în 24 iunie 1882, unde se dusese să-și trateze ulcerațiile de la picioare, Poetul se oferă chiar să-i dea el banii pe care Veronica i-ar lua dacă ar închiria două camere unui străin, doar să nu primească chiriașul: "spune-mi ce-ți plătește pentru salon și etac altul, ca să-ți plătesc eu acea sumă"! Unui recenzent, la momentul apariției volumului i se părea deosebit faptul că Eminescu era „gentleman”! Dacă e adevărat, e splendid și răstoarnă istoriile literare; e însă obligatoriu stabilit cu precizie că așa a fost. Dintr-un alt punct de vedere, în scrisoarea nr. 17, în care se vorbește despre intervențiile pe care Eminescu le-ar face în favoarea Veronicăi să obțină pensie, Poetul zice: „nu am pe nimenea în Cameră dintre liberali și asta e rău”. Numai că el era gazetarul Conservatorilor! , adversar virulent al Liberalilor, cum ar fi putut să intervină la ei? În fine...

Într-o recenzie a ediției din 2018 în care au fost date facsimilurile scrisorilor se afirma importanța acestora – ca garanție a autenticității. Facsimilurile nu pot substitui investigațiile fizico-chimice ale scrisului, hîrtiei și cernelurilor folosite! Dar ele permit comparația scrisului celor două seturi de scrisori, pentru că dispunem de manuscrisele Eminescu digitizate pe site-ul Bibliotecii Academiei Române. La prima vedere, scrisul „american” nu pare identic cu scrisul lui Eminescu de la București. În acest sens, un recenzent observa că scrisorile americane dovedesc „lipsa de standardizare a scrisului eminescian”. În opinia mea, explicația este greșită: lipsa de standardizare se manifestă la cei care scriu puțin și rar: scriind la intervale mari de timp, scrisul lor este încet și greoi, condeiul apasă tare pe hîrtie din preocuparea de a nu greși, așa încît literele nu seamănă mereu unele cu altele. Or, Mihai Eminescu era jurnalist și scriitor: scria toată ziua, scria mult și scria repede – scrisul său era perfect format! În plus, scrisorile acestea noi sînt dintr-un interval de 3-4 ani și din perioada în care Poetul era sănătos, așa încît scrisul nu i s-a putut modifica față de ceea ce cunoaștem din epocă. Mi se pare că scrisul lui Eminescu din manuscrisele BAR (pe al Veronicăi nu l-am mai confruntat) este mai zvelt, mai alert, literele sînt subțiri și au verticalitate, fiind scrise din fuga condeiului. Scrisul „american” este mai colțuros, literele sînt groase și apăsate ca și cum ar fi scrise încet. Pe aceeași pagină, litera „p mic de mînă” este făcută în mai multe feluri: cu cîrlig și fără cîrlig la început; cu bastonașul de sub rînd, fie: drept, dintr-o singură trăsătură de condei; cu capătul curbat; din două trăsături de condei ce formează burduf! Litera „D mare de mînă” e diferită pe aproape fiecare scrisoare și alta uneori față de cea de la BAR București; „f mic de mînă” – la fel, e neunitar; E-ul mare al lui „Emin” la fel...

Expertiză grafologică este ușor de făcut, dar nu este suficientă din cauză că mijloacele tehnice de azi fac ca scrisul să poate fi reprodus foarte simplu, dar și hîrtia poate să fie învechită artificial. De aceea, esențial este ca hîrtia și cerneala scrisorilor să investigate în laborator pentru a li se stabili vechimea și apoi comparate cu cele ale scrisorilor păstrate în țară. Hîrtia trebuie să fie în mare parte din același lot / sortiment cu ale scrisorilor cunoscute, ale altor scrisori către alți destinatari sau măcar din sortimente de hîrtie care circulau în Iași, București, Constanța... în epocă. La fel și cerneala. Veronica Micle folosea hîrtie de corespondență mată sau ripsată în culori pastelate. În anul în care i-a murit soțul, hîrtia avea chenar de doliu. Uneori avea coli de scris cu monograma ei imprimată în colțul de stînga sus: „V. M.”. În mod obișnuit folosea cerneală violetă și foarte rar neagră, în scrisorile păstrate în țară ambele fiind astăzi decolorate de vreme, spălăcite și cu margini cafenii din cauza descompunerii chimice în timp.

Cred că dacă deținătorul actual care vrea să vîndă este de bună credință nu se va împotrivi investigațiilor de laborator, care sînt curente și necostisitoare; important e ca laboratorul să fie ales astfel încît să nu fie partizan.

Am făcut această postare și pentru că în această vară am avut neplăcuta ocazie de a da peste un manuscris care s-a dovedit a fi falsificat! Cumpărat de pe un site de licitații internaționale ca fiind un manuscris pe pergament din prima jumătate a sec. XV, cu o sumă mare în euro, în realitate este un facsimil antichizat! Observațiile mele desprinse din experiența practică și științifică, bazate pe aspectul fizic, modul știut de comportare al pergamentului veritabil, particularitățile scrisului, modul de comportare al cernelii, dimensiunile etc... au fost, din nefericire, confirmate de investigația specialiștilor din laborator, care au constatat că suportul de scris nu e colagenic – așa cum ar fi trebuit să fie dacă era într-adevăr pergament, ci celulozic – hîrtie industrială de dată recentă. Practic, cumpărătorului i s-a vîndut o replică pe așa numita hîrtie-pergament, care este cu totul altceva decît pergamentul. În bibliofilia din țara noastră încep să pătrundă falsuri...

Nutresc convingerea că specialiștii care fac parte din comisia pe care Ministerul Culturii a anunțat că o constituie în vederea achiziției scrisorilor Eminescu își vor dovedi întregul profesionalism astfel încît să îmbogățească cultura română cu niște valori esențiale sau, dimpotrivă, să demonteze o escrocherie de proporții.”, conchide Elena Chiaburu în opinia sa de specialistă publicată pe contul său personal de Facebook.