Odată, în superbia-i cinică, Emil Cioran i-a spus lui Mircea Vulcănescu cum că poporul român nu are nici un sfânt și părea că are dreptate câtă vreme pe atunci chiar nu erau canonizați încă din mulțimea de aproape 140 de Sfinți Români intrați până acum în Sinaxar. I-a răspuns martirul de la Aiud că așa pare a fi, dar el cunoaște o bătrână dintr-un sat uitat de lume dar iubit de Dumnezeu care a făcut gropi în lutul de pe jos bătând mătănii.

Întrebat odată care este trăsătura esențială a teologiei ortodoxe românești, Părintele Dumitru Stăniloae a spus: ”Nu cred că există în limba vreunui popor un cuvânt care să exprime atâta noblețe, înălțime morală, distincție sufletească reală ca omenia românească…Pe scara ființei românești, omenia ocupă treapta cea mai înaltă”. Atât de înaltă încât înțeleptul țăran român de odinioară spunea cu tâlc ”a fi mare, nu-i mirare; a fi om e lucru mare”. E până într-atât de mare încât cuprinde și tăcerea care îi asigură fluidul subteran al înnoirii ca unui organism viu. În străfunduri, ea se unește cu răbdarea crescută tot din credința în Dumnezeu, singurul din a cărui nehotărnicită răbdare decurge aceea a omului cu care, spune o vorbă ”treci marea”. Interesant că nu-i contrapune simplu nerăbdarea sau graba, ci ”răul” cu care nu poți trece ”nici părăul”. Altminteri știm că doar acel care va răbda până la capăt se mântuiește  cum Însuși Hristos a făcut-o pe cruce când s-a rugat: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. Deosebim aici și o tainică relație între a ști și ”a răbda” care poate evolua spre iubire. Mai aproape de noi, Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery învață că ”numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ți fie atât de prețioasă”. Fără îndoială că a vorbi astăzi despre răbdare, când ne-am obișnuit ca doar făcând un singur ”click” să avem rezultatul dorit, este neavenit și se pare că astfel plătim un tribut zădărniciei de care vorbea Eclesiastul. Din această ”răbdare” se toarce tradiția noastră despre care Constantin Rădulescu Motru spunea că este pentru cultură ceea ce sângele este pentru trup.

Știința și tehnologia contemporană pare a da dreptate lui Spengler după care asistăm la un declin iremediabil al Occidentului. Totul vine să convingă cum  că răbdarea ține iremediabil de un trecut și am putea spune celor ce mai cred un vers din poezia eminesciană ”S-a stins viața falnicei Veneții”….”Nu-nvie morții, e-n zadar copile”. Mai degrabă este zadarnică și chiar maladivă absența răbdării care poate fi și ucigașă între niște limite. Românul, aflat aici la răspântia tuturor relelor a învățat și până unde anume trebuie să rabzi – până când îți ajunge cuțitul la os. Adică, să înduri în tăcere să-ți fie sfâșiate pielea și carnea, nu însă osul unde se află măduva care, cum s-a demonstrat este hemato-formatoare, face sânge. Această virtute se îngemănează cu blândețea din Doină cu care se tăifăsuia Coșbuc: ”Copilă, tu ești gata de-a pururi să plângi/Și când ești tristă Doino, tu inima ne-o frângi/ Dar nu știu cum e bine – când plângi, în urma ta/ Noi plângem toți și amarul/Mai dulce ni-i așa. ”

Dincolo de situațiile-limită, în viața de zi cu zi putem discerne, cum spunea Sf. Ignatie Teoforul, între a te numi și a fi creștin. A te numi este simplu presupunând doar declinarea unui nume, a fi este aproape cu totul altceva - este trăirea autentică în care te găsești împreună cu neamul căruia îi aparții, trecutul, prezentul și viitorul într-o alchimie nevăzută a timpului. Diferența o sesizăm mai ales în cultura orală, oglindă fidelă a unui mental deschis spre zarea veșniciei. Pe vremuri soții își spuneau creștin și creștină, nume atribuit celor care erau nu doar botezați dar și uniți prin taina cununiei, a lui Dumnezeu. Între două năvăliri barbare, strămoșii noștri nu au avut răgaz să gândească creștinismul ca doctrină,  l-au trăit așa cum au putut și nu odată o cruce ținea loc de Biserică. Mulți au venit peste noi și au trecut mai departe dar nu ne-am înstrăinat de limbă și credința creștină, ci au transmis-o de la o generație la alta înfruntând toate năvălirile și păstrându-și identitatea cu evlavie. Așa s-a făcut că suntem singurii latini între ortodocși și singurii ortodocși între popoarele de origine latină. Mai profund decât credința în sine, evlavia  presupune o conștiință a datoriei față de Dumnezeu pentru că, spunea David, ”El ne-a făcut pe noi, nu noi”.  Reprezentarea  ei în datini asigură, pe de o parte, o relație armonioasă între Dumnezeu și om, pe de alta, între oameni care se recunosc a fi după chipul lui Dumnezeu a cărui asemănare trebuie să o lucreze cu sârguință și speranță. Despre un om bun, Măria Sa Țăranul român spunea simplu – om al lui Dumnezeu și, respectiv fără Dumnezeu. Afirmația nu era restrictivă, căci nu era atât de important cărui Dumnezeu te închinai, ci să ai un Dumnezeu, o călăuză și un model fără de care nu ești om, ți-ai pierdut chipul inițial. Asta pentru că, între ființe, omul este singura care are vocația transcendenței, ca o chemare a acelui ”Paradis pierdut”. Credință avem mai toți dar ca să fii socotit între sfinți e nevoie de mărturisire  deschisă și hotărâtă, nu odată chiar suferință.  O spunea deslușit  Blaga atunci când aducea o ”Laudă suferinței” și se ruga: ”Tată care ai fost și vei fi/nu ne despuia, nu ne sărăci/Nu alunga de pe tărâmuri orice suferință/Alungă doar pe acea care destramă,/dar nu pe-ace care-ntărește ființa întru ființă/Fă ca semenii noștri de la oameni la albine/de la învingători la biruiți/De la încoronați la răstigniți, să ia aminte că există pretutindeni și această suferință/până astăzi și de acum înainte/singura legătură între noi și tine”.

Propovăduirea învățăturii creștine ca  mod de a trăi viața dăruită de Dumnezeu s-a întemeiat pe două elemente unite monolitic: cuvântul și minunea. Cuvântul necesar mijloc de cunoaștere și comunicare întru comuniune întărit ca adevăr prin minuni care să convingă, fără de care, oricât de adevărate, nu reușesc să străbată drumul anevoios până la inimă. Sf. Grigorie de Nazianz scria că orice cuvânt poate fi contrazis de un alt cuvânt, dar nu există cuvânt care să contrazică fapte. Ne amintim  că atunci când Hristos a fost întrebat dacă El este Mesia, sau trebuie așteptat un altul, a răspuns să se spună ceea ce este vizibil pentru toți: ”orbii văd, slăbănogii umblă, leproșii se curăță și surzii aud, morții înfiază și săracilor li se bine-vestește.” Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin conștiința noastră și o face prin Fiul Său ca Învățător, mustrând, îndreptând și, deopotrivă pilduind prin fapte de nimeni făcute până atunci și nici de atunci încoace. Când a vindecat pe slăbănog, a făcut-o prin cuvânt: iertate sunt păcatele tale. Ca să se facă înțeles, a adăugat: ce e mai ușor a zice, ”iertate sunt păcatele sau i-ați patul tău și umblă” și ca să convingă pe cei de față, a rostit cuvintele iertării și slăbănogul s-a vindecat și în văzul tuturor a plecat spre casă ducându-și patul. Minune și învățătură deopotrivă ca omul să capete conștiința propriei mântuiri pe care o dăruiește Fiul lui Dumnezeu ca ”nimeni să nu piară”.Sf. Efrem Sirul spune atât din preaplinul inimii lui: ”Frate al meu, trezește-te și te străduiește de-a pururi de a te lipi de citirea Sfintelor Scripturi, ca să te învețe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmașului și a dobândi viață veșnică”.  Petru care a urmat primul pe Hristos, fiind numit și ”întâiul chemat, spune în prima sa Epistolă că, împreună cu ceilalți, am fost aleși ”după cea de mai înainte știință a lui Dumnezeu Tatăl și prin sfințirea cu Duhul spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus”.  

Când Sf. Ioan Înaintemergătorul L-a botezat pe Hristos în apa Iordanului, de față era și apostolul Andrei, fratele mai mic al lui Petru.  Mai târziu, văzându-L a dat grabă să-și înștiințeze fratele mai mare: ”Am văzut pe Mesia”, ”Evrika Mesia” . după Înălțare,  prin tragere la sorți, lui Andrei i-a revenit să propovăduiască Evanghelia și pe aceste meleaguri. Peștera în care se povestește că și-a petrecut viața, care îi poartă numele mai păstrează ca un ecou cuvintele sale, explicând cum ”o credință neîntinată nu este întărită de mulțimea mare de cuvinte, ci de integritatea rațiunii și curăției minții”. Cu patosul unei trăiri incandescente,  mărturisea: ”Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte tot ceea ce este rău; al Celui drept prin care lăsăm la o parte toată nedreptatea…al Celui Unul prin care ne-am îndepărtat de cei mulți, ai luminii prin care am înlăturat întunericul.” Toți Sfinții Părinți dau mărturie, fiecare în felul său  prezența lui Hristos în Biserică pe care o trăim în comuniune la fiecare Sfântă Liturghie și o mărturisim atunci când ne Împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos: ”Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu care ai venit pe lume să mântuiești pe cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu…deci mă rog Ție: mântuiește-mă și-mi iartă toate greșelile cele știute și cele neștiute/Cele cu gândul cuvântul și fapta/Și mă învrednicește fără de osândă să mă împărtășesc cu Sfintele Tale Taine spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Cinei Tale celei de Taină/Astăzi Fiul lui Dumnezeu părtaș mă primește/Că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare nu-ți voi da ca Iuda/ Ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ție: Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta/ Nu spre judecată, nici spre osândă să-mi fie mie împărtășirea cu Sfintele Tale Taine/ ci spre tămăduirea sufletului și a trupului. Amin” Aflăm în aceste cuvinte o teologie a mărturisirii mântuitoare orientată nu spre un om anume, oricât de mare este valoarea personalității sale, ci spre ”Cel ce a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor”. În această perspectivă nu știm dacă nu este deplin folositor să vorbim nu atât de o ”înnoire” a teologiei ortodoxe cât despre autenticitatea ei reală care să o ferească de formalism sau, cum scria Sf. Ap. Pavel de cei care cu gura laudă pe Hristos și cu fapta se leapădă. Universalitatea ortodoxei este una a duhovniciei mai mult decât a teoriei care o poate susține dar nu o poate înlocui nicicum. Consecințele sunt vizibile în întreg modul de a fi caracterizat de smerenie, blândețe, dorința de a fi de ajutor concretizată în fapte  de milostenie și le recunoaștem, nu odată la monahi îndeosebi, dar  și la cei  laicii râvnitori a face binele în numele lui Dumnezeu.

Tuturor, făcând semnul Crucii să rostim cu poetul martir și medicul isihast:

Am visat icoana tainicei Treimi

In Memoriam Elena Solunca