„Eu am trecut Prutul foarte târziu – dacă unii au visat să ajungă în cosmos și au și ajuns în cosmos – eu viața întreagă am visat să trec Prutul. Am reușit abia în ’73.

Primul om pe care am vrut să-l văd, când am ajuns, în cele din urmă, în București, a fost Nichita Stănescu.(...)

Și l-am cunoscut. M-am dus la el acasă, stătea pe Magistrală, vizavi de restaurantul Budapesta, și am stat de vorbă. Mai exact, Nichita vorbea, iar eu ascultam. Vorbea la fel ca poezia sa, vizionar și liber. Mi se părea uluitor, venind din închistata literatură sovietică.

Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai știa cum să mă bucure și într-un miez de noapte mi-a spus: «Hai Grigore să îți arăt casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu. Hai, Nichita».

Și am mers și am mers, ne-am oprit în fața unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit și atunci Nichita, care în '70 era înalt ca un brad și frumos și voinic, m-a luat în brațe și m-a ridicat pe umeri și m-a întrebat «Vezi casa, Grigore? O văd, Nichita!».

Nu era nici o casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginația lui Nichita și în imaginația mea.

Astfel de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar, de pe umerii lui Eminescu, am văzut țara.