În numărul său de azi [20 februarie 1881], „Românul”, hărțuindu-se cu opiniile opoziției, nu se sfiește a formula următoarea dilemă:

Concluziunile dar a acestor fapte nu pot fi decât una din două:

Una: maioritatea națiunii afirmă că toate acuzările opozițiunii au fost și sunt pe deplin neadevărate. Alta: maioritatea națiunii, susținând un guvern și-un Parlament compus de bărbați iniorinți, hoți și trădători dovedește că ea însăși este pe deplin coruptă.

În cazul dendâi națiunea a declarat și declară de calomnii acuzările opozițiunii și le respinge.

În cazul d-al doilea, dacă opozițiunea declară că națiunea este atât de coruptă, ai cui sunt membrii opozițiunii? Și dacă ei declară că mama lor este coruptă, ce respect mai poate găsi la străini o asemenea mamă cu niște asemenea fii?

Noi credem din parte-ne că dilema aceasta s-ar putea formula numai în cazul când în adevăr națiunea ar fi totdeuna stăpână pe voința ei, când ar putea-o emite clar și statornic, fără să mai rămâie vro îndoială asupra intențiilor ei; dar mai ales atunci s-ar putea stabili când guvernul n-ar dispune de mijloace pentru a falsifica opinia țării și pentru a-i stoarce voturile. Înainte de a pune deci o asemenea dilemă ziarul guvernamental ar trebui să izoleze pe cale logică elementele ce dau tonul vieții publice, factorii reali ai mișcării politice, și să cerceteze mai de-aproape teascul care se aplică asupra acestor elemente.

Se știe înainte de toate că adevărata națiune, patru din cinci părți ale poporului nostru, nu ia parte la viața publică, a cărei sarcine le poartă însă mai greu decât oricine altul. Aceste patru din cinci părți sunt sătenii, cari în adevăr n-au nimic comun cu d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, nici măcar originea, necum interesele sau altceva.

Deasupra acestui element, cel mai numeros și mai nefericit totodată, există țara legală sau ceea ce „românul” botează cu numele de „națiune”, iar paralel cu țara legală există elemente parazite cari și-au făcut din politică o meserie foarte lucrativă. Aceste elemente parazite, lipsite de merit, de avere, de știință, sunt strâns legate între ele prin comunitatea nulității lor, invidia îi unește contra oricărui merit adevărat, sărăcia îi strunește și-i ține uniți contra țării legale, care se zvârcolește neputincioasă sub torturile teascului electoral. Miile de funcții administrative și sutele de funcții judecătorești, toate amovibile, sunt puse în mișcare într-un singur scop, pentru a stoarce voturile țării legale. Se înțelege că fiece alegător [î ]și are interesele sale materiale. De fiecare din aceste interese atârnă cîte un fir al mașinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al mașinii izbește în acel interes și-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, [î ]și poate vedea în liniște de treabă. Nu putem aștepta însă de la oameni – și oameni suntem toți – ca, pentru un interes general care nu poate fi priceput decât prin reflecție, să-și pună zilnic în pericol existența lor și a copiilor lor, ca aciia cari n-au nimic de pierdut. Abia o avere foarte întemeiată, care nu poate atârna în nici un chip de iubirea sau ura administrației, [î ]l face pe om capabil, în România, de-a se opune fățiș guvernului. Dar acei cari, într-un chip ori într-altul, cată să muncească pentru a se ținea deasupra apei nu-și vor crea de buna lor voie piedeci zilnice intereselor lor, piedeci personificate în subprefecți vițioși, maiori cocoșați de gardă civică și alți monștri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut și totul de câștigat.

Ar mai rămânea o cale pentru ca țara să zvârle cât colo pe patrioții cari o guvernează: o mișcare violentă. Dar aceasta ar constitui totdeuna un pericol internațional și țara legală e prea patriotică pentru a apuca o asemenea cale. Când elementele roșii sunt în opoziție, atunci altceva. Dar bată războiul la ușă, dar vie pieirea a doua zi, puțin le pasă patrioților de meserie. Din contra, se pun în înțelegere cu străinătatea ca să răstoarne guvernul, căci când dumnealor nu sunt la putere orice mijloc de-a parveni e bun, chiar amenințări de asasinare adresate capului statului.

Iată dar cum o națiune necoruptă chiar poate avea un guvern ș-un parlament compus de bărbați „iniorinți, hoți și trădători”, cum grăiește „Românul” și „gura păcătosului adevăr grăiește”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII