NATO a invitat Finlanda să adere la Alianță. Dacă Putin încalcă frontiera Finlandei, Statele Unite vor fi obligate să intre în război împotriva celei mai mari puteri nucleare din lume.

Un editorial al analistului conservator Pat Buchanan, fost consilier al președinților Nixon, Ford și Reagan, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

La summit-ul NATO de la Madrid, Finlanda a fost invitată să adere la Alianță. Ce înseamnă acest lucru pentru Finlanda?

Dacă președintele rus Vladimir Putin încalcă frontiera finlandeză de 830 de mile, Statele Unite vor sări în apărarea Finlandei și vor lupta împotriva Moscovei alături de Helsinki.

Ce înseamnă aderarea Finlandei la NATO pentru America?

Dacă Putin întreprinde o intervenție militară în Finlanda, Statele Unite vor intra în război împotriva celei mai mari puteri militare din lume, cu un arsenal între 4.500 și 6.000 de arme nucleare tactice și strategice.

Nici un președinte american din perioada Războiului Rece nu s-ar fi gândit să își asume un asemenea angajament – să riște supraviețuirea țării noastre pentru a apăra teritoriul unei țări aflate la mii de kilometri depărtare, care nu a reprezentat niciodată un interes vital pentru Statele Unite.

Intrarea în război împotriva Uniunii Sovietice pentru apărarea teritoriului finlandez ar fi fost considerată o nebunie în timpul Războiului Rece.

Amintiți-vă: Harry Truman a refuzat să folosească forța pentru a sparge blocada lui Stalin asupra Berlinului.

Dwight Eisenhower a refuzat să trimită trupe americane pentru a salva luptătorii maghiari pentru libertate din fața tancurilor sovietice, la Budapesta, în 1956.

Lyndon B. Johnson nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe patrioții cehi zdrobiți de armatele Pactului de la Varșovia, în 1968.

Atunci când Solidaritatea lui Lech Walesa a fost zdrobită la ordinul Moscovei, în Polonia, în 1981, Ronald Reagan a făcut declarații curajoase și a trimis aparate Xerox.

Deși Statele Unite au făcut declarații anuale de sprijin în timpul Războiului Rece pentru „țările captive” din Europa Centrală și de Est, eliberarea acestor țări de sub controlul sovietic nu a fost considerată într-atât de vitală (sic!) pentru Occident încât să justifice un război cu URSS.

Într-adevăr, NATO, care s-a înființat în 1949 cu 12 țări membre, nu a mai adăugat în cei 40 de ani ai Războiului Rece decât alte patru – Grecia, Turcia, Spania și Germania de Vest.

Totuși, odată cu invitarea Suediei și Finlandei de a adera, în calitate de a 31-a și a 32-a țară care primesc garanția Articolului 5, NATO și-a dublat numărul membrilor, după ce se credea – de către ruși, cu siguranță – că Războiul Rece s-a încheiat.

Toate țările care au fost cândva membre ale Pactului de la Varșovia condus de sovietici – Germania de Est, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Bulgaria – sunt acum membre ale unui NATO condus de Statele Unite și îndreptat împotriva Rusiei.

Trei foste republici membre ale URSS – Estonia, Letonia și Lituania – sunt acum membre ale NATO, o alianță militară formată pentru a încercui și controla țara din care au făcut parte în timpul Războiului Rece.

Lituania, cu 2% populație rusă, a declarat o blocadă parțială asupra mărfurilor care circulă pe teritoriul său spre Kaliningrad, enclavă rusă la Marea Baltică.

În urma protestelor lui Putin, Vilnius a amintit Moscovei că Lituania este membră NATO.

Există un principiu al politicii geostrategice conform căruia o mare putere nu trebuie niciodată să cedeze în fața unei puteri mai mici capacitatea de a o antrena într-un război important.

În 1914, kaiserul Germaniei i-a dat aliatei Austria un „cec în alb” pentru a pedepsi Serbia pentru rolul acesteia în asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austriac.

Viena a încasat cecul kaiserului și a atacat Serbia, declanșând Primul Război Mondial (1914-1918).

În martie 1939, Neville Chamberlain a dat o garanție de război Poloniei. În cazul în care Germania ar fi atacat Polonia, Marea Britanie se angaja să lupte alături de polonezi.

Pe baza acestei garanții de război dată de Imperiul Britanic, polonezii l-au șocat pe Hitler, refuzând să discute la Berlin revendicările germane asupra orașului Danzig, oraș care le fusese luat cu ocazia Conferinței de Pace de la Paris, din 1919.

Pe 1 septembrie 1939, Hitler a atacat Polonia, iar Marea Britanie a declarat războiul. Un război care a durat șase ani și a rănit de moarte Imperiul Britanic.

Iar Polonia? La Yalta, în 1945, Winston Churchill a acceptat ca Polonia ocupată de sovietici să rămână sub tutela lui Stalin.

Putin este un naționalist rus care privește destrămarea URSS ca pe cea mai mare calamitate a secolului XX. Dar el nu este singurul vinovat pentru relațiile foarte proaste dintre țările noastre.

Noi, americanii, am jucat rolul principal în ceea ce se anunță ca Al Doilea Război Rece, mai periculos decât primul.

În ultimul sfert de secol, după ce Rusia a dizolvat Pactul de la Varșovia și a lăsat URSS să se rupă în 15 țări, am împins NATO, creat pentru a încercui și controla Rusia, în Europa Centrală și de Est.

În 2008, neoconservatorii americani au încurajat Georgia să atace Osetia de Sud, provocând o intervenție a rușilor și deruta armatei georgiene.

În 2014, neoconservatorii americani au încurajat Ucraina să răstoarne regimul pro-rus ales la Kiev. După ce au reușit, Putin a anexat Crimeea și Sevastopol, timp de secole portul de bază al flotei ruse din Marea Neagră.

În 2022, Moscova a cerut Statelor Unite să își ia angajamentul că Ucraina nu va intra în NATO. Am refuzat. Iar Putin a atacat. Dacă rușii cred că țara lor a fost pusă cu spatele la zid, putem să îi blamăm?

Americanii par să nu ia în serios sumbrele avertismente rusești, conform cărora, decât să accepte o înfrângere în Ucraina, umilirea țării lor, încercuirea și izolarea, sunt gata să facă uz de armele nucleare tactice.

Este înțelept să ignorăm aceste avertismente, considerându-le doar un simplu „zăngănit de săbii”?