Asistăm la o falie care se adâncește rapid între America și Europa. De asemenea, dezbinări tot mai toxice subminează coeziunea Europei. Mai poate fi vorba de o Alianță Occidentală?

Un editorial de Frank Furedi, publicat de The European Conservative, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Dintr-odată, totul a devenit cât se poate de clar. Există foarte puține lucruri care mai țin împreună ceea ce se numea lumea occidentală.

Venirea la putere a președintelui Trump din 2025 a accentuat tendința de fragmentare a occidentalismului global. America privește spre interiorul său, iar o Europă mult prea ignorată știe că fragilitatea și slăbiciunea sa au devenit vizibile și evidente.

Conflictul actual dintre Europa și America nu se reduce la abordări contrastante privind invazia Rusiei în Ucraina. Nu este vorba nici de un simplu conflict privind taxele vamale și comerțul.

Da, asistăm la afirmarea fermă a interesului american, însă dinamica aflată în joc nu este doar ultima versiune a poziționării concurențiale obișnuite între diferite puteri.

Recenta dezvăluire a presupusei discuții dintre înalți funcționari ai administrației americane pe platforma Signal a arătat că nu este vorba doar de o banală încălcare a normelor de securitate.

Modul în care a avut loc dezvăluirea și atitudinile exprimate de participanții la discuție au indicat că ceea ce era cunoscut sub numele de Occident sau Alianța Vestică a devenit ceva golit de orice conținut substanțial.

Tonul de dispreț pe care participanții la discuție l-au avut la adresa Europei și a europenilor este mărturia unei rupturi culturale grave între cele două continente.

Nu este nici o îndoială că o parte a elitelor europene are sentimente similare față de verii lor americani „neciopliți” din administrația Trump.

Este dificil de prezis cum va evolua această dramă și dacă se va ajunge până la un familicid occidental. Trebuie să mai fi rămas câteva minți lucide, iar ruptura geopolitică dintre cele două continente se desfășoară în paralel cu un conflict cultural fundamental în toate sectoarele lumii occidentale.

Totuși, rezultatul confruntării dintre Europa și America nu va fi determinat în întregime de principalii protagoniști. Există forțe puternice la nivel mondial care contribuie la intensificarea rivalităților politice și economice.

Poziționarea strategică indusă de această situație anunță o nouă eră a realpolitik – una în care principalii actori sunt din ce în ce mai puțin susceptibili să fie inhibați cu privire la proiecția deschisă a puterii lor militare.

Desigur, China, Rusia și India sunt gata să profite de orice oportunitate oferită de consecințele confruntării din sânul occidental.

Problema nu este doar detașarea SUA de Europa, ci o rupere de convențiile de după cel de-Al Doilea Război Mondial, care au oferit cadrul pentru derularea relațiilor intra-occidentale.

De multă vreme, NATO este menținut artificial în viață. Acum, Washingtonul a decis să îl deconecteze de la aparate.

Este important de remarcat faptul că aparenta indiferență a lui Trump față de soarta NATO și dezinteresul său de a continua să trateze Europa ca pe un partener serios erau previzibile. Liniile generale ale situației actuale au fost trasate de administrația Biden în săptămânile care au precedat invazia Rusiei în Ucraina, în 2022.

Într-adevăr, în lunile premergătoare invaziei Rusiei, liderii europeni au fost reduși la rolul de figuranți. Statele Unite și Rusia, Biden și Putin au fost actorii principali.

Ei au fost cei care s-au angajat în manevre diplomatice semnificative, nu liderii Franței sau Germaniei. Astfel, atunci când Washingtonul a decis în mod unilateral să trimită 3.000 de soldați suplimentari în Polonia și România, în februarie 2022, nu s-a consultat în nici un fel cu Uniunea Europeană.

Un titlu din New York Times, din ianuarie 2022, descrie bine marginalizarea UE: „SUA și Rusia vor discuta despre securitatea europeană, dar fără europeni”.

În articol se afirmă:

„Faptul inevitabil este că atunci când Statele Unite și Rusia se vor întâlni luni la Geneva pentru a discuta despre Ucraina și securitatea europeană, europenii nu vor fi acolo.

„Iar atunci când NATO se va întâlni miercuri cu Rusia, Uniunea Europeană, ca instituție, nu va fi prezentă – deși 21 de state sunt membre ale ambelor grupări.”

La momentul respectiv, New York Times a relatat că aceste discuții bilaterale au reînviat „vechile temeri că cele două puteri ale Războiului Rece vor încheia un acord pe cont propriu”.

Fostul șef al politicii externe a UE, Josep Borrell, își exprimase anterior îngrijorarea cu privire la abordarea autoritară a SUA și a Rusiei.

„Nu mai suntem în epoca Ialta, când marile puteri s-au întâlnit în 1945 pentru a împărți Europa postbelică”, a spus el. Uniunea Europeană „nu poate fi un spectator”, a continuat el, în timp ce Statele Unite, NATO și Rusia discută despre securitatea europeană.

Însă, pe măsură ce invazia din Ucraina s-a desfășurat, tocmai asta a fost Europa – un spectator.

În prezent, UE este rareori invitată în teatru și face eforturi mari pentru a obține măcar statutul de spectator.

Incapacitatea elitelor europene de a face față realităților contemporane este realmente tristă. Să luăm ca exemplu declarația recentă a fostului prim-ministru al Olandei și actual secretar general al NATO, Mark Rutte. Acesta s-a lăudat în fața unei audiențe, la Varșovia că:

„Aliații NATO reprezintă jumătate din puterea economică și militară a lumii. Două continente, 32 de națiuni și un miliard de oameni.

„Împreună, în NATO, Europa și America de Nord sunt invincibile.

„Astăzi, și în viitor. Așadar, miliardului nostru de oameni le spun următoarele:

„Fiți siguri.

„Legătura transtatlantică este puternică.

„Și, da, vom face din NATO o alianță mai puternică, mai corectă și mai letală.

„Acesta este modul în care rămânem cu toții în siguranță într-o lume tot mai periculoasă.”

O legătură transatlantică puternică? Serios?

Declarația ridicol de optimistă a lui Rutte servește ca o tristă amintire a persistenței stării cronice de amăgire care îi afectează pe stăpânii politici lipsiți de imaginație ai UE.

Aceasta indică faptul că, cel puțin pe partea europeană a Atlanticului, elitele conducătoare continuă să nege realitatea și să evite să își pregătească țările pentru a face față provocărilor reprezentate de ordinea mondială în desfășurare.

CU ZILELE NUMĂRATE

Este evident că, de multă vreme, Alianța Occidentală are zilele numărate. Războiul Rece dintre lumea liberă și cea totalitară a oferit Vestului o coeziune fără precedent.

Însă a fost o coeziune care s-a bazat pe superioritatea morală de care s-a bucurat în raport cu profund vicioasa Uniune Sovietică.

A fost o formă negativă de autoritate morală, bazată pe contrastul cu un sistem politic inferior moral.

Odată ce Uniunea Sovietică s-a dezintegrat și Războiul Rece a luat sfârșit, Occidentul a trebuit să găsească în interiorul său resursele morale pentru a dobândi legitimitate.

Faptul că sfârșitul Războiului Rece, în 1991, se va dovedi o binecuvântare amestecată a fost recunoscut la momentul respectiv de observatorii avizați.

Imediat ce Războiul Rece s-a încheiat, a apărut o nostalgie față de certitudinile și claritatea morală oferite de o lume divizată între bine și rău.

Fostul diplomat și influentul economist John K. Galbraith a scris:

„Un fapt greu de înțeles este că, în ultimii 45 de ani, aproape o jumătate de secol, nimeni nu a fost ucis, exceptând accidentele, într-un conflict între țările industriale bogate și relativ bogate de pe glob – adică între țările capitaliste... și cele care se prezentau ca fiind comuniste”.

Regretele lui Galbraith pentru vremurile bune ale Războiului Rece au fost reluate în Financial Times:

„Ușurarea Occidentului de a fi pus capăt Războiului Rece este istorie. Ea a fost înlocuită de temerile legate de instabilitatea politică și de conștientizarea faptului că integrarea Europei de Est, ca să nu mai vorbim de Uniunea Sovietică, în economia mondială ridică dificultăți de o complexitate de neimaginat până acum.”

„De ce în curând ne va fi dor de Războiul Rece” a fost titlul unui eseu influent publicat de cercetătorul în relații internaționale John J. Mearsheimer, în The Atlantic, în august 1990.

Probabil cel mai influent susținător al școlii realiste de relații internaționale, Mearsheimer a înțeles că Războiul Rece doar a suprimat, nu a rezolvat unele dintre conflictele care au bântuit continentul european în epoca anterioară.

El a remarcat:

„Cu toate acestea, s-ar putea să ne trezim într-o zi deplângând pierderea ordinii pe care Războiul Rece a dat-o anarhiei relațiilor internaționale. Pentru că anarhia sălbatică este ceea ce a cunoscut Europa în cei patruzeci și cinci de ani ai acestui secol, înainte de Războiul Rece, iar anarhia sălbatică – războiul lui Hobbes, al tuturor împotriva tuturor – este o cauză principală a conflictelor armate.

„Cei care cred că conflictele armate între statele europene sunt acum excluse, că cele două războaie mondiale au eliminat toate războaiele din Europa, proiectează un optimism nejustificat asupra viitorului.

„Teoriile păcii, care stau implicit la baza acestui optimism sunt construcții extrem de superficiale.”

Mearsheimer a adăugat că:

„Perspectiva unor crize majore, chiar a unor războaie, în Europa este probabil să crească dramatic, acum că Războiul Rece se retrage în istorie.”

Treizeci și cinci de ani mai târziu, este evident că anii de după Războiul Rece s-au dovedit neprietenoși pentru cei care doreau să mențină Alianța Occidentală.

Dar nu este vorba doar de NATO. Este important să remarcăm că ceea ce a unit Occidentul nu au fost doar obiective strategice pragmatice. Nu a fost doar un pact de apărare. Nici Occidentul de după 1945 nu putea fi echivalat cu un imperiu american.

Exista, de asemenea, o moștenire morală și intelectuală comună – un sistem de valori care depășea frontierele naționale și pe care nici măcar Hitler sau Stalin nu l-au putut submina și distruge în întregime.

Occidentul - sau civilizația occidentală - a avut întotdeauna o cultură internă diversă, dar, cu toate acestea, a demonstrat întotdeauna capacitatea de a se înnoi.

De-a lungul istoriei, Occidentul a fost afectat de diviziuni, cum ar fi împărțirea Imperiului Roman în două jumătăți: de Vest și de Est.

Aceasta a fost urmată de ruperea Bisericii Creștine dintre ramura Romano-Catolică și ramura Ortodoxă de Est.

Divizarea ulterioară a creștinismului occidental, odată cu Reforma, a dus la secole de conflicte sângeroase între protestanți și catolici.

Bilanțul teribil al conflictelor ideologice sângeroase din secolul XX i-a făcut pe numeroși comentatori să facă aluzii sumbre la iminentul declin al civilizației occidentale.

Cu toate acestea, Occidentul și moștenirea sa istorică au supraviețuit cumva.

Putem să fim optimiști cu privire la faptul că Occidentul mai posedă încă puterea de regenerare necesară pentru a limita efectele corozive ale dezbinărilor pe care singur și le-a provocat?

Este posibil, dacă suficient de mulți oameni aflați în poziții de influență înțeleg că actuala situație dificilă cu care se confruntă Occidentul, nu este doar geopolitică, ci și culturală.

Fiecare societate occidentală se confruntă cu un conflict cultural intern, între cei care doresc să se distanțeze de moștenirea civilizațională a societății respective și cei care doresc să o păstreze.

Câștigarea acestui conflict împotriva contestatarilor moștenirii culturii occidentale este condiția prealabilă pentru a da sens ideii de Occident în secolul XXI.

După ce a rătăcit drumul, Occidentul mai are o șansă să revină asupra propriilor pași și să învețe să trăiască cu sine însuși.

Dacă nu, China și alții așteaptă în culise.