Ca urmare a decenii întregi de politici progresiste catastrofale, fractura socială din sânul societății occidentale este mai mare ca niciodată. Și nici o soluție nu se întrevede la orizont.

Un editorial al lui Simon Black publicat de Sovereign Man pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Pe 10 martie 1793, în satul Pin-en-Mauges din vestul Franței, un important negustor de stofe local, pe nume Jacques Cathelineau, se bucura de o după amiază de duminică tihnită când cinci bărbați au apărut aducând vești urgente.

Cathelineau a citit probabil pe chipurile lor despre ce era vorba înainte ca vreunul din ei să apuce să deschidă gura.

În primăvara lui 1793, Revoluția franceză se afla la apogeu, după patru ani de la declanșarea ei și țara întreagă era în haos.

Regele Ludovic al XVI-lea și familia lui fuseseră executați în urmă cu două luni iar Franța era acum condusă de facțiunea radicală de stânga a lui Maximilien Robespierre.

Robespierre arunca cu bani ca un matroz beat, iar cheltuielile sale excesive produceau deficite bugetare enorme pentru guvernul său.

De aceea, el și acoliții lui au născocit un sistem absurd de bani de hârtie... Care, cum era de așteptat, a dus la explozia prețurilor.

O hiperinflație generalizată avea să sufoce Franța în scurt timp.

Conducerea dezastruoasă a lui Robespierre a reușit să declanșeze chiar și un război cu Prusia, Marea Britanie, Spania și Sfântul Imperiu Roman Germanic.

Sub presiunea creșterii prețurilor, războiului și instabilității politice, economia franceză a intrat în colaps. Producția industrială și agricolă s-a prăbușit. Au apărut penurii la produsele de bază, inclusiv la hrană.

Pe scurt, Franța se afla în plin dezastru.

Totuși, în ciuda acestor condiții teribile, o altă criză, încă și mai gravă, își arăta colții: societatea franceză era profund dezbinată, sfârtecată între cei ce susțineau cu ardoare Revoluția și ceilalți, care susțineau Biserica și revenirea la Monarhie.

Polarizarea ideologică devenise atât de extremă, încât violența era inevitabilă.

Exact acest lucru veniseră să-i spună cei cinci bărbați lui Jacques Cathelineau pe 10 martie 1973: revolta socială începuse.

Cu câteva ore înainte, izbucniseră violențe între forțele revoluționare și un grup local de adolescenți regaliști... Venise timpul ca oamenii să aleagă în ce tabără se află, o dată pentru totdeauna.

Cât despre Jacques Cathelineau, el știa foarte bine unde îi este locul: era fidel Bisericii și Regelui, ca majoritatea oamenilor din regiune.

Așa că și-a liniștit soția speriată, i-a promis că Dumnezeu îi va păzi, și a plecat să îi adune pe săteni.

Cathelineau a pornit cu doar 26 de oameni din micul lui sat. Însă, când au ajuns la castelul Jallais, aflat la șapte kilometri depărtare, rândurile trupelor sale se îngroșaseră ajungând la peste 3.000.

Acest eveniment a marcat începutul a ceea ce se numește Războiul din Vandeea. Un război civil în interiorul Revoluției Franceze.

Era vorba de un conflict ideologic care îi opunea pe țăranii pro-monarhiști și pro-catolici forțelor lui Robespierre, dar și cetățenilor francezi de rând care sprijineau Revoluția.

Violențele au fost înfiorătoare. A doua zi, de pildă, pe 11 martie 1973, sute de francezi revoluționari au fost masacrați în orașul Machecoul.

Tabăra pro-revoluționară a comis și ea masacre similare.

Era o violență franco-franceză și nimeni nu era cruțat. Bărbați, femei, copii au participat la masacre și, la rândul lor, au fost victime ale masacrelor.

Un scenariu de coșmar extrem. Dar și un avertisment care merită luat în seamă, dat fiind numărul de semne premergătoare pe care le putem vedea în zilele noastre.

Franța anilor 1790 era o superputere în declin. De fapt, se prăbușise atât de mult încât abia mai putea fi recunoscută.

Responsabilii acestei prăbușiri erau niște fanatici incompetenți care credeau că ei (și numai ei!) sunt suficient de luminați și dețineau busola morală corectă pentru a dicta tuturor celorlalți cum să își trăiască viața.

Sincer vorbind, unele dintre ideile lor erau bune. Altele însă erau dezastruoase.

Însă Războiul din Vandeea nu a izbucnit din cauza ideilor politice. Oamenii au fost cei care au răbufnit pentru că se săturaseră până peste cap să vadă o pătură de conducători atoatecunoscători cum impun sistemul lor de convingeri restului lumii.

Aceiași lideri guvernamentali au fost cei care ațâțaseră vâlvătaia polarizării sociale. Îi persecutaseră pe oponenții politici. Cenzuraseră orice disidență ideologică și intelectuală. Și proclamaseră că orice opoziție față de ideile lor constituie o amenințare la adresa Republicii.

Aceste condiții sunt similare celor din zilele noastre. Niște elitiști fanatici conduc o superputere și Occidentul în general. Ambele sunt în declin. Iar ei pun pumnul în gura oricărei disidențe ideologice și pretind că democrația este amenințată.

Opozanții sunt etichetați ca „extremiști de dreapta”.

Polarizarea este atât de mare încât publicații mergând de la New York Times la Politico au ajuns să susțină că „un nou război civil” bate la ușă.

Or, „război” este un cuvânt prea puternic... În general, este folosit de persoane care nu au avut niciodată experiența războiului.

Gâlcevile de pe Twitter nu sunt război. Nici măcar protestele violente nu sunt război.

Este clar însă că în sânul civilizației occidentale există o dezbinare extremă, care constituie foarte probabil cea mai mare amenințare cu care ne confruntăm.

Un război extern, împotriva Chinei, Rusiei, Iranului sau chiar toate trei la un loc, ar fi îngrozitor. Dar posibil de câștigat.

La ora actuală, în ciuda lozincilor progresiste ale Departamentului Apărării al SUA, nici o țară din lume nu își dorește să verifice pe propria piele determinarea Corpului de Pușcași Marini americani.

În schimb, conflictele interne adânc înrădăcinate pot fi rareori câștigate.

Pentru moment, este exagerat să afirmi că un nou război civil bate la ușa noastră. Dar ne aflăm deja într-o stare de Dezbinare Civilă. Cu D mare și C mare.

O putem vedea peste tot în Occident, în toate părțile eșichierului politic, sub toate formele și de toate dimensiunile: BLM Summer of Love în 2020. 6 ianuarie 2021. Marșurile absurde „LGBT pentru Palestina”.

Și mai e și Irlanda... Care a fost adusă în stare de șoc vinerea trecută de înjunghierea mai multor copii.

A fost suficient zvonul că atacatorul este un imigrant musulman pentru a-i arunca pe oameni într-o stare de frenezie totală și a-i scoate în stradă.

Incendierile, jafurile etc. au fost în mod evident stupide. Și ilegale. Dar asta nu delegitimează furia pe care o simțeau oamenii, chiar dacă reacția lor a fost imorală și bazată pe zvonistică.

Imigrația în Europa reprezintă o criză evidentă iar oamenii sunt pe bună dreptate furioși.

Liderii elitiști deliranți ai Europei au deschis granițele, au lăsat străinii să intre, i-au copleșit cu ajutoare sociale scandaloase din banii contribuabililor, apoi le-au băgat cetățenilor lor pe gât „multiculturalismul”.

Două decenii de asemenea politică ridicolă au dat naștere manifestațiilor de stradă musulmane, cu strigăte de „Allahu Akhbar”, de „Gunoaie albe” și cu steaguri ale Hamas, ale talibanilor și Al-Qaeda.

Oamenii s-au săturat. Sunt dezgustați de explozia de criminalitate, de violență și de violuri. Li s-a urât să li se spună să respecte cultura altora în timp ce nimeni nu le respectă propria cultură.

Incendiile criminale și jafurile sunt detestabile din multe puncte de vedere. Iar turbulenții de la Dublin trebuie deferiți justiției ca orice alți infractori.

Însă reacția guvernului a fost grăitoare.

În loc să vorbească despre problemele reale din societate, Parlamentul irlandez a luat imediat măsuri pentru a înăspri legislația privind infracțiunile legate de ură și discursul dușmănos.

Senatoarea Pauline O’Reilly a declarat că dacă mânia irlandezilor față de politica de imigrație provoacă imigranților „un asemenea disconfort încât nu pot trăi în pace” atunci „este datoria noastră de legislatori să restrângem libertatea pentru binele comun”.

Nimănui nu pare să-i pese de disconfortul irlandezilor provocat de fantezia multiculturală a guvernului.

Revolta irlandezilor, violențele și incendierile au fost total greșite, din multe puncte de vedere.

Însă furia față de o politică eșuată și de niște idei proaste este absolut de înțeles: multiculturalismul s-a dovedit un dezastru.

De fapt, aproape tot ceea ce această pătură conducătoare a promovat a fost un dezastru.

Și nu este valabil doar în Europa. Lockdown-urile, masca obligatorie, jafurile nepedepsite din magazine, eliberările fără cauțiune, impunitatea infractorilor, criza de la frontiera de sud etc. au avut și au drept cauză același tip de elitiști deliranți în Statele Unite.

Orașuș New York întruchipează probabil cel mai bine acest elitism delirant. Este un auto-declarat „oraș sanctuar” care sfidează legea federală privind imigrația.

Pe 3 iunie 2021, viitorul primar Eric Adams declara cu mândrie, că „oameni din toate țările lumii caută refugiu” la New York.

Metropola a întins practic covorul roșu la picioarele imigranților ilegali. Și a ajuns într-o criză profundă.

Primarul Adams solicită acum guvernului federal să îi repare eroarea și le-a cerut new yorkezilor să își deschidă casele pentru a-i găzdui pe imigranți.

Evident, puțini fac acest lucru. E ușor să sprijini o idee politică atunci când nu trebuie să-i suporți costurile.

(Când am fost la New York City, acum două luni, municipalitatea tocmai dăduse afară din locuința socială un veteran de 95 de ani al Războiului din Coreea pentru a face loc unor imigranți.)

Însă imigrația nu reprezintă decât vârful aisbergului.

Orașele din toată țara constată rezultatele catastrofale ale politicilor idioate ale conducătorilor în privința persoanelor fără adăpost, a reglementării afacerilor, a justiției progresiste etc.

Cu toate acestea, în ciuda muntelui de dovezi că ideile lor nu funcționează, elitiștii deliranți vor să meargă mai departe cu ideile lor... Și califică opoziția ca fiind de extremă dreapta.

Și mai uluitor este că există milioane de ignoranți pătimași care îi cred. Și care continuă să adere la ideile lor absurde.

Însă violențele de vineri din Irlanda sunt un alt exemplu clar al faptului că foarte mulți oameni s-au săturat.

Fractura civilă este cât se poate de reală. Și temperatura crește.

Aceasta este o problemă foarte greu de rezolvat. Poate chiar imposibil. Iar, fără rezolvarea ei, vor fi imposibil de rezolvat toate celelalte probleme: economice, geopolitice etc.

În Franța, a fost nevoie de trei decenii pentru a se rezolva criza, timp în care a trecut prin Regimul Terorii, dictatura lui Napoleon și altele.

Nu putem decât să sperăm că mințile mai puțin înfierbântate vor avea câștig de cauză.

Până atunci, însă, ar fi logic ca liderii raționali să se gândească serios la un Plan B.