Traversarea Bucureștiului mi-a luat cam o oră, am încercat întâi pe centură, era practic blocată. Am tăiat câteva linii continue, m-am întors spre oraș, am intrat prin Militari, am continuat prin Cotroceni, gară, Magheru, Unirii, Cheiul Dâmboviței spre ieșirea din oraș. În ora petrecută în București am văzut mai multe mașini electrice decât am văzut vreodată în micul oraș în care trăiesc. Mașini electrice de toate soiurile și mărcile, chiar și modele extrem de scumpe de care nu am știut până acum. Da, trebuie să avem grijă de externalități dar fumul ce iese pe țeava de eșapament nu este singura externalitate. Peste 80% din prețul benzinei sau al motorinei înseamnă taxe și accize, orice stație de benzină fiind de fapt o filială a Ministerului de Finanțe. Și tocmai acesta este motivul pentru care guvernul nu va avea cum înlocui vreodată veniturile obținute prin vinderea combustibililor altfel decât prin taxarea mașinilor, adică prin taxarea mașinilor electrice. Iar taxarea unei mașini electrice nu poate fi făcută decât măsurând distanța parcursă pe drumul public, montarea unor dispozitive de monitorizare a poziției mașinii care să fie folosite de guvern pentru a ne taxa devenind inevitabilă. Da, costul celor 7-8 l de benzină pe care Dacia-i consumă la fiecare sută de kilometri merge aproape în totalitate în buzunarul guvernului, e tributul pe care-l plătesc pentru a merge unde vreau, când vreau și fără ca statul să o știe. Dar o dată ce pierderea de venituri datorată mașinilor electrice va deveni semnificativă, statul va ști în permanență unde suntem, pe unde am mers, ni se va putea oricând reface traseul. Fiscul va putea oricând scrie jurnalul vacanțelor noastre mai exact decât ni le amintim noi. Ce se va întâmpla oare în ziua în care guvernul va constata că sunt 3000 de mașini din afara județului Constanța parcate în 2 Mai iar proprietarii hotelurilor au declarat ca fiind ocupate doar 2000 de camere? În secolul XXI confidențialitatea tranzacțiilor bancare este o amintire, se pare că teroriștii, evazioniștii, afaceriștii veroși au folosit-o în mod abuziv, guvernanții de pretutindeni cred că este bine că am scăpat de o asemenea relicvă a trecutului. Oare nu se va întâmpla la fel cu dreptul nostru de a ne mișca nesupravegheați?

Cum spuneam, fumul ce iese pe țeava de eșapament nu este singura externalitate, puterea asupra noastră pe care o dăruim atât de ușor guvernului este o alta. Mașina electrică nu este o unealtă libertariană care să ne sustragă tributului plătit către stat, mașina electrică nu o să ne facă mai liberi, dacă ar fi fost astfel statul nu i-ar fi subvenționat costul. Mă tem că o să fim mai puțin liberi atunci când vom vedea mai multe mașini electrice pe stradă, mi-aș dori să cred că vom putea păstra nișe de libertate precum mașinile de epocă etc, nu continui pentru a nu le da idei.

Puțin după prânz am ajuns la limba de pământ dintre Deltă și Mare care-a fost ținta noastră, merg acolo de mai bine de 40 de ani. În tinerețe, pe vremea când ciclismul nu era încă jocul unor psihopați cu cască, mergeam la mare cu bicicleta, cicliști din fosta RDG dar și români sau cehi ne întâlneam acolo. Acum merg cu Dacia soției, cu propriii mei copii. Înainte de a ajunge noi a plouat torențial, toată delta mustea de apă, drumurile de pământ erau inundate, egretele luaseră deja bălțile în stăpânire. La început am mers de-a dreptul prin apă cu mașina, apoi am început să ocolim prin stufăriș. N-a fost plăcut, am pierdut numărul din față al mașinii iar cum am mers cu geamurile deschise – căci mașina n-are aer condiționat – am fost cu toții plini de noroiul sulfuros al deltei aruncat înăuntru de roțile mașinii care s-a umplut rapid nu doar de noroi dar și de țânțari și tăuni. Am ajuns totuși spre seară la malul mării, am încercat să ne punem cortul dar am fost copleșiți de țânțari. Am plecat spre o stațiune de la granița bulgărească, din motive ce încercăm mereu să ni le explicăm mergem uneori acolo. Miezul nopții ne-a găsit cu cortul ridicat la trei metri de mare, copiii au adormit repede căci au avut o zi plină. 

Cele două zile ce-au urmat au trecut simplu și firesc, copiii au pendulat între apă și limonada ce-o găseau la barul plajei, în ce mă privește am regăsit în biblioteca barului o carte pe care aproape că o uitasem, am recitit-o cu plăcere. Este uimitor cât de asemănătoare sunt perioadele de tranziție către totalitarism, același sentiment de sfârșit al lumii precum o știm, același sentiment de fin d'une époque răzbate din cartea lui Sebastian dar și din realitatea din jurul meu. O carte sincronă cu timpul în care trăiesc scrisă acum 80 de ani, pasaje întregi ar putea fi preluate fără modificări de editorialiștii de azi, sunt sigur că n-ar băga mai nimeni de seamă. 

Zilele au trecut ușor până când am simțit miros de pucioasă în bar, am știut că vacanța s-a sfârșit căci mirosul de sulf e marca satanei. Era deja duminică, luni dimineața trebuie să fiu la slujbă, satana în șosete, un drac minor, stătea alături de noi pe terasă. N-am stat prea mult să meditez asupra banalității răului – căci dincolo de șosete și de răul incomensurabil pe care ni l-a făcut personajul pe care-l vedeam era cu adevărat banal – le-am luat copiilor o ultimă porție de stavrizi cu cartofi prăjiți și-am pornit grăbiți spre casă.