Una dintre erorile în gestionarea pandemiei actuale (alături de internarea obligatorie a asimptomaticilor și a formelor ușoare) a fost clasificarea spitalelor în COVID, suport COVID și non-COVID. Astfel, s-a ajuns la supraaglomerarea unor spitale și la crearea unei probleme etice legate de admisibilitatea pacienților în secțiile de ATI.

Aproape în fiecare zi suntem bombardați cu știri despre progrese spectaculoase în medicină și mai ales despre dezvoltarea unor noi tehnologii medicale. Cu toate acestea certitudinea diagnosticului, tratamentului și prognosticului pentru multe afecțiuni (inclusiv pentru COVID) rămâne încă o iluzie. Această incertitudine a condus la tratarea agresivă a pacienților (în secțiile de ATI) și a prelungit viața multora cărora în trecut li s-ar fi permis doar să moară. Astfel de tratamente sunt însoțite însă de costuri financiare și eforturi umane deosebite. Resursele fiind limitate pot să apară momente în care medicii vor trebui să decidă dacă unii ar trebui să fie tratați, iar alții nu. Ce criterii vor folosi? În ciuda reglementărilor și a ghidurilor medicale (care au ajutat la clarificarea problemelor legate de tratament), nu există încă un consens cu privire la un criteriu moral,care să ajute medicii în luarea acestei decizii. Există un acord general în cadrul profesiilor medicale, juridice și etice potrivit căruia pot exista situații particulare în care vieți nu pot fi salvate. Consensul se încheie atunci când se încearcă stabilirea criteriilor pe baza cărora să se stabilească cine ar trebui să primească sau nu tratament medical. Această diversitate de opinii a adus în prim plan necesitatea urgentă a căutarii unui criteriu moral normativ.

Pentru a defini un criteriu moral trebuie să plecam de la ethosul profesiei medicale și de la rădăcinile creștine ale civilizației europene.

Profesia medicală s-a angajat de la început să vindece bolile și să păstreze viața. Astăzi, avem tehnologia medicală pentru a face acest angajament o realitate. Medicina și tehnologia modernă au capacitatea de a menține în viață aproape pe oricine din punct de vedere biologic. Prin urmare, s-a produs o trecere treptată de la mijloacele de prelungire a vieții la suspendarea morții (uneori ani de zile), dar adesea cu afectarea calitatății vieții.

Tradiția creștină s-a străduit întotdeauna să mențină un echilibru între două extreme: utopismul medical-moral, ( susținerea vieții cu orice preț și cu toate mijloacele, deoarece atunci când viața s-a sfârșit, totul s-a terminat) și pesimismul medical-moral (nu are rost să susținem viața dacă este însoțită de suferință, lipsă de funcție etc.). Ambele extreme sunt de fapt devalorizări ale vieții umane, deoarece elimină viața din contextul care îi conferă semnificație.

Calea de mijloc este o recunoaștere a faptului că viața umană este o valoare de bază, cea mai importanta valoare, dar că viața nu este binele absolut și moartea răul suprem și absolut. Narațiunea creștină nu dă răspunsuri concrete și reguli fixe, dă diferite perspective care fundamentează raționamentul uman și ne ajută să identificăm „binele” care derivă din porunca de „a iubi” (aproapele) din Noul Testament.

O serie de eticieni au propus drept criteriu moral de selecție calitatea vieții.Importanța noțiunii de calitate a vieții este că oferă medicilor un criteriu practic, benefic și adecvat, care nu este doar rezonabil și coerent, dar are la bază și o tradiție, care promovează interesul superior al pacientului.

Criteriul calității vieții este semnificativ din punct de vedere etic pentru pacienți și medici, deoarece reprezintă nu numai valoarea întregii persoane, dar afirmă și respectul față de persoana umană, prin luarea în considerare a tuturor factorilor și circumstanțelor relevante implicate în orice situație. Dincolo de parametrii fiziologici și medicali (care reflectă de fapt calitatea sănătății), calitatea vieții cuprinde și valorile la care aderă pacientul, inclusiv interrelaționarea și spiritualitatea.

De aceea preocupările de management nu se limitează doar la măsuri extreme de susținere a vieții, ci cuprind și o analiză beneficiu/povară (pentru prezent și viitor). Când vorbim de beneficii, nu ne referim doar la beneficii medicale, ci și la beneficiile sociale și familiale. Pacientul și familia pot aduce indicii relevante pentru rezolvarea cazului. Există însă dificultăți reale în încercarea de a stabili un criteriu perfect rațional pentru a face judecăți privind calitatea vieții și, în consecință, această orientare a „potențialității” pentru relațiile umane a fost criticată deoarece este prea generală și face posibile eventuale derapaje.

Robert Weir susține că interesul superior al pacientului este un criteriu distinct și separat de criteriul calității vieții și că el trebuie analizat primul. Weir se teme că, frecvent, considerațiile, privind calitatea vieții, vor fi subiective și nedrepte, o poartă deschisă pentru eventuale abuzuri. Putem presupune că majoritatea oamenilor sunt rezonabili și că, fiind astfel, ar alege ceea ce este bine, dar acest lucru nu e suficient. Este clar că, pe lângă potențialul pentru relațiile umane, criteriul trebuie să încorporeze o orientare suplimentară, care poate cântări beneficiile și poverile anumitor tratamente.

Trebuie să existe limitări și mecanisme de control, deoarece totul depinde de locul în care este trasă linia între „bine” și „rău”. Un posibil mecanism este apelarea la morala creștină. Nu singurul.

Întrebarea pusă este: Povara tratamentului va depăși beneficiile pentru pacient? Răspunsul general: Dacă tratamentul este inutil, ineficient sau impune sarcini care depășesc beneficiile, poate fi omis. Este o judecată bazată pe semnificația vieții și a morții, una care refuză să absolutizeze atât viața, cât și moartea.

Rezultatul analizei etice este: decizia de a începe sau nu tratamentul agresiv, de a continua sau întrerupe acest tratament, de a interna sau nu pacientul în ATI. Determinarea inutilității presupune echilibrarea valorilor pacienților, a valorilor medicinii și a acceptării faptului că există multă incertitudine în lumea judecăților medicale. Nu trebuie omis principiul non-maleficenței – să nu faci rău pacientului din dorința de a face bine. Sub niciun motiv vârsta sau poziția socială ocupată de pacient nu pot fi acceptate în analiza etică. În schimb, pot fi luate în calcul prognosticul, comorbiditățile și voința pacientului.

Aceasta nu înseamnă că, odată ce a fost luată o decizie de renunțare sau întrerupere a tratamentului extraordinar, persoana bolnavă nu este tratată cu demnitate și respect. Ea primește un tratament neinvaziv în alte secții, potrivit patologiei sale, inclusiv îngrijiri paleative.

În concluzie, medicii nu trebui să fie puși în postura să refuze o intervenție salvatoare de vieți din motive instituționale sau manageriale. În același timp, nici ei nu trebuie să abuzeze, de teama malpraxis-ului, cu tratamente inutile și uneori degradante. Niciun criteriu nu poate acoperi fiecare caz în parte și să nu uităm că într-o decizie umană există întotdeauna posibilitatea erorii – pentru că suntem oameni (finiți și cu multe păcate).

P.S.: Robert Veatch în cartea sa Moartea și revoluția biologică, (Yale University Press, 1976), scria „Tratamentele medicale nu sunt obligatorii din punct de vedere moral dacă sunt fie împovărătoare, fie inutile pentru pacient”. Lucru valabil și în prezent.