ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Uniunea Europeană se află într-o criză fără precedent și, aparent, nu există nici o soluție pentru a o salva de colapsul fatal. Scapă cine poate.

Un editorial publicat pe YouTube de site-ul economic francez Money Radar, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

Acesta este verdictul fără apel al economiștilor. Europa este în cădere liberă. Și acesta nu este decât începutul. Previziunile pentru 2025 și 2026 anunță un declin și mai accentuat.

Europa a ieșit marea înfrântă din dinamica economică a anului 2024, situație care îl preocupă în mod deosebit pe Mario Draghi; dacă numele lui vă pare cunoscut, este și normal, pentru că semnătura lui apare pe toate bancnotele euro emise între 2012 și 2020, perioada în care el a fost președintele Băncii Centrale Europene.

De asemenea, el a ocupat și alte funcții prestigioase, la Goldman Sachs sau ca guvernator al Băncii Italiei în perioada lui Silvio Berlusconi.

Astăzi, Mario Draghi se preocupă intens de viitorul Europei. Modelul lui a fost dat peste cap de crizele recente, care au scos la iveală slăbiciuni majore, precum și de schimbarea brutală de raporturi de forțe pe plan internațional.

Dar Mario Draghi este economist, și vestea bună este că are o soluție pentru salvarea Uniunii Europene și reducerea ecartului dintre aceasta și Statele Unite și China.

Numai că nu știu dacă o să vă placă, în primul rând, pentru că va costa nu mai puțin de 800 de miliarde de euro; adică îl va costa pe fiecare european o mână, un picior și o coastă.

Apoi, pentru că va presupune și mai multă integrare și cooperare inter-europeană. Iar asta, având în vedere sentimentul general care domnește în sânul populației, nu e o mână câștigătoare.

Cu toate astea, ceva trebuie făcut pentru că, în ritmul și pe calea asta, vechiul nostru continent va ajunge, din superputere, o vacă de lapte dependentă permanent de perfuzii de ajutor străin, ceea ce nu-mi sună bine și cred că nici vouă.

În acest video vreau să prezint slăbiciunile menționate de Mario Draghi, pentru a putea măsura gravitatea situației. Și, vă spun de la bun început, viitorul Europei nu va fi glorios.

Trei scenarii se oferă:

1) Europa ajunge la imobilism în 10 ani;

2) aplicarea recomandărilor lui Draghi; și

3) sfârșitul Uniunii Europene așa cum o cunoaștem.

Europa vulnerabilă

Acum 100 de ani, Europa își extindea puterea politică și comercială pe toate continentele.

Acum 70 de ani, suferea, dar s-a reconstruit și a rămas o referință în materie de progres științific și intelectual.

Acum 30 de ani, părea pe punctul de a-și consolida poziția de lider economic mondial, grație monedei euro și influenței sale comerciale.

De-atunci încoace, însă, și în ciuda creării unei uniuni politice și economice la Maastricht, în 1992, puternicul far european a intrat într-un declin inexorabil și a ajuns un biet foc în șemineu.

Pe 17 septembrie anul trecut, Mario Draghi a depus la Parlamentul European raportul lui despre viitorul competitivității europene.

Draghi nu umblă cu mănuși când explică marasmul în care ne-am scufundat. Nu folosește el aceste cuvinte, dar asta este ideea.

Comerțul internațional a scăzut,  eșichierul diplomatic s-a fragmentat, avansurile tehnologice s-au accelerat – iar, dintre toate marile economii, Uniunea Europeană este cea mai vulnerabilă la aceste schimbări.

În primul rând, pentru că țările din UE sunt printre cele mai deschise din lume, cu o rată comerț-PIB de peste 50%, față de 37% în China și 27% în SUA.

Mai mult de un produs sau serviciu european din două sunt vândute în străinătate, ceea ce arată lipsa dinamismului pe piața internă, pe care 450 de milioane de consumatori au asistat, în ultimii di ani și jumătate, la o reducere a puterii de cumpărare de 15-20%.

Apoi, inflația, pentru că Europa este dependentă de un număr de furnizori strategici; ea importă 55,5% din energia pe care o consumă, iar 80% din tehnologiile digitale pe care le folosește sunt produse în străinătate.

În Europa, energia este de două-trei ori mai scumpă decât în SUA și Asia.

Aduceți-vă aminte că pe toată durata crizei gazului rusesc, printr-un mecanism uimitor, prețurile la gaz au fost cele care au determinat 63% din prețul la electricitate, deși gazul nu ocupă decât 20% din coșul energetic european.

Și-apoi, în timp ce China va ajunge în 2030 să producă de două ori cererea pieței mondiale de electricitate, grație capacităților ei fotovoltaice, Europa suferă deja pierderi din cauza limitelor propriei rețele.

Altă vulnerabilitate majoră este întârzierea tehnologică, care devine problematică. Dintre cele 50 cele mai mari întreprinderi tehnologice din lume, numai 4 sunt europene.

Și – lucru care îl deranjează pe Draghi – niciuna dintre întreprinderile europene create în ultimii 50 de ani nu a atins pragul de 100 de miliarde de euro capital, și niciuna nu s-a dovedit capabilă să depășească giganții străini ca Alibaba sau Tesla.

Europa este incapabilă să producă noi giganți economici, ceea ce reflectă slăbiciunile sale structurale în materie de inovație, finanțare și competitivitate globală.

În aceste condiții, nu e de mirare că, între 2008 și 2021, un mare număr de companii europene profitabile și-au mutat activitățile  în străinătate, mai ales în SUA – cum ar fi compania românească Ui-Path și cea franțuzească, Black Market.

În fine, ultima constatare este că Europa nu este gata să se apere singură. Numai zece state europene membre NATO plătesc cei minim 2% din PIB pentru apărare. Este prea puțin, mai ales dacă Trump decide să suspende participarea SUA la alianță.

În 2022, mai puțin de 20% din achizițiile de apărare s-au făcut în proiecte de colaborare și aproape 80% din aprovizionarea militară s-a făcut de la furnizori non-europeni, în principal companiile americane Lockheed Martin și Microsoft.

În aceste condiții, viitorul Europei suscită mari îngrijorări.

Mario Draghi se teme că vechiul nostru continent își va pierde autonomia în fața marilor puteri mondiale, devenind mai puțin capabil să-și decidă în mod independent viitorul.

Uniunea Europeană peste 10 ani

Este sigur ce se va întâmpla dacă nu se face ceva, ceea ce mă conduce la întrebarea zilei: cam cum ar putea arăta Uniunea Europeană în 10 ani dacă nu se face nimic, se instalează recesiunea fără speranță, dezindustrializare fără inovație, politica energetică nu se reformează și conturile publice nu se însănătoșesc.

Există mari șanse să ajungă uitată într-un colț, redusă la un rol de simplă spectatoare într-o lume dominată economic de puterile americană și asiatică.

Uniunea Europeană ar putea deveni o zonă de consum, mai mult decât un domeniu al inovației, o piață permanentă pentru produsele altora.

Întreprinderile  sufocate de birocrație  și lipsa de finanțare vor continua să piardă teren în fața giganților americani și chinezi. Talentele cele mai sclipitoare vor pleca să-și caute norocul în altă parte și vor lăsa acest bătrân continent să îmbătrânească și mai tare.

Fără o reînnoire a elitelor pe plan geopolitic, Europa va rămâne, militar, sub dominația giganților mondiali, poziție deloc de invidiat pe care o ocupă deja, într-o măsură, în 2025.

Dependența sa în materie de apărare și energie o va face vulnerabilă la șantaj din exterior, iar marile afaceri internaționale se vor regla fără participarea ei.

În fine, cetățenii și-ar putea pierde definitiv încrederea în proiectul european. Inegalitățile dintre statele membre, crizele migrației prost administrate, tensiunile sociale devin tot mai intense.

Concret, dacă se întâmplă asta, atunci în 10 ani de zile veți lucra, fără să știți, la o întreprindere deținută de o multinațională chineză sau de un fond de investiții american.

Veți merge la birou la volanul unei mașini Tesla, iar colegii voștri vor fi Inteligențe Artificiale dezvoltate la Palo Alto.

Imobilul în care veți locui va fi fost construit de Country Garden, iar în loc de medic veți avea un chatbot conceput de Apple care vă va prescrie medicamente produse de o companie de biotehnologie din SUA, care va fi ras de pe piață Sanofi.

În aceste condiții, euro își va fi pierdut, cel mai probabil, statutul de a doua monedă de rezervă și mare parte din valoare, față cu alte monede mari.

Acestea nu sunt decât câteva exemple și sunt sigură că putem găsi și altele. Nu ezitați să vă imaginați ce-i mai rău.

Soluții pentru salvarea Uniunii Europene există

Dar, din fericire, nu este totul pierdut. Acest deznodământ se poate încă evita, și nu o spun eu, ci Mario Draghi.

Da, soluția de salvare a Uniunii Europene există într-un raport de 400 de pagini, cu 1670 de propuneri articulate în jurul a trei piloni:

(1) reducerea distanței față de restul lumii în materie de inovație, prin ridicarea obstacolelor puse de reglementare și ușurarea poverii fiscale  prin subvenții masive în cercetare și crearea unei piețe europene mult mai integrate decât acum;

(2) utilizarea decarbonizării economiei pentru creșterea competitivității; prețurile la energie trebuie să scadă rapid și mult în beneficiul tuturor europenilor, iar fiecare stat membru trebuie să se angajeze într-o tranziție energetică rapidă și diversificată care să integreze energia regenerabilă, nucleară, hidrogen și tehnologiile de capturare a carbonului:

(3) o altă bucată voluminoasă este reducerea dependenței și întărirea securității; industriile esențiale trebuie relocalizate; lanțurile de aprovizionare strategică trebuie consolidate; uzine de producție de semiconductori sau baterii de mașină trebuie să înflorească prin toată Europa ca toporașii pe pajiști primăvara.

În fine, tot în materie de securitate, statele membre trebuie să-și fixeze, odată pentru totdeauna, o politică externă comună. Ceea ce este încă o mare provocare, numai dacă te uiți la zecile de dezacorduri apărute în jurul crizei sanitare, în relația cu Rusia, cu Arabia Saudită sau cu Israel, ori la ambianța din Parlamentul European, care nu e cu nimic mai amabilă decât cea pe care o avem noi de șase luni încoace în Adunarea Națională din Franța. 

Dar să admitem că se reușește această apropiere și că toți membrii Uniunii Europene se pun de acord cu privire la toate aspectele. Chiar și așa, însă, nu se câștigă mare lucru, pentru că acest program de redresare a Europei va costa mult.

Foarte, foarte mult.

E nevoie de un supliment de 270 de miliarde de euro pentru cercetare și dezvoltare, ca să se reducă diferența față de China și să se obțină un mic avans față de SUA.

Este nevoie de încă 56 de miliarde de euro ca să atingem bugetul minim cerut de NATO pentru apărare și armament.

În fine, este nevoie de încă 450 de miliarde pentru reindustrializarea continentului, scăderea prețului la energie și derularea tranziției către zero carbon.

În total, deci, planul lui Mario va costa între 750 și 800 de miliarde de euro investiții suplimentare.

Bine, când va fi să-i dăm înapoi, s-ar putea să fie de câteva ori mai mult, pentru că Mario propune lansarea unui împrumut comun.

Iar, dacă toate merg așa cum s-a prevăzut, cu prețul a miliarde și miliarde de euro, atunci în țările Uniunii Europene va fi mai simplu să-ți faci o afacere, care probabil va fi ceva mai profitabilă, iar prețul coșului zilnic va fi probabil mai mic.

În schimb, Uniunea Europeană va fi contractat împrumuturi suplimentare de sute de miliarde, alte datorii imense față de fondurile de investiții și băncile străine.

Așa că, în final, peste 10 ani, veți lucra pentru o multinațională din China sau pentru un fond de investiții american, vă veți duce la birou cu Tesla și colegii de birou vor fi niște Inteligențe Artfificiale dezvoltate la Palo Alto.

Dacă pot să-mi exprim și eu o părere personală, mi-e greu să-mi imaginez cum fiecare stat membru, cu particularitățile sale, cu obiectivele sale, cu opiniile sale, va semna o asemenea factură cu zâmbetul pe buze.

A treia cale

În fine, Mario Draghi nu ia în calcul această variantă în raportul lui, dar mai există și o a treia cale. Cea utilizată de Marea Britanie în 2016.

Mai multe țări, ghidate de propriile interese, ar putea fi tentate să părăsească și ele Uniunea. Țările de Jos, Danemarca, Grecia, Finlanda, Belgia, Spania, Suedia, ba chiar și Franța au făcut obiectul unor zvonuri sau au lansat discuții pe tema unei eventuale ieșiri din Uniunea Europeană.

Niciuna nu a trecut până acum la fapte, dar, dacă federația europeană devine o povară prea greu de dus decât este deja azi, atunci guvernele ar putea să se vadă obligate să-și revizuiască poziția, la presiunea economică și la presiunea populară.

În 10 ani de zile, s-ar putea să avem o Europă de nerecunoscut, un ansamblu de mici piețe concurente, în care unele să se descurce mai bine ca altele.

Ce-ați prefera?

Așadar, cum preferați?

Că o considerăm un motor al progresului ori o sursă de constrângeri, Uniunea Europeană ne privește pe toți, așa cum ne privesc și reindustrializarea, dependența energetică, competitivitatea tehnologică și securitatea militară.

Alegerea de azi va defini locul Europei în lumea de mâine.

Mario Draghi oferă un plan ambițios și detaliat dar forte costisitor și care va necesita un pas decisiv spre federalism prin adoptarea unei datorii comune.

Și, dacă multe guverne europene nu sunt, fundamental, împotriva principiilor uniunii monetare sau comerciale, atunci când vorbim despre Eurobond sau planul NextGen sau împrumuturile pentru covid, le dispare orice zâmbet de pe buze.

Economiile mai bine gestionate văd deja cu ochi răi faptul că trebuie să plătească și pentru cele mai risipitoare.

Dar, mai presus de orice, ideea de a accepta o datorie comună naște temerea că se va ajunge la un moment „hamiltonian” – ceea ce, în realitate, nu-și dorește nimeni.

Un moment hamiltonian este acel moment în care un grup de state independente decide să-și ia în comun răspunderea financiară și să-și asume o datorie comună, cum s-a întâmplat în SUA la 1790, imediat după independență.

Istoria demonstrează că acesta este un punct fără întoarcere, care conduce inevitabil, într-un termen mai lung sau mai scurt, la crearea unui nou stat unificat.

Și nu este vorba doar de istoria Statelor Unite; același lucru s-a întâmplat și în Marea Britanie, la 1707, și în Elveția, la 1848, și în Italia, în 1861.

Crearea unei datorii comune deschide poarta creării Statelor Unite ale Europei, lucru de care am mai vorbit și acum câteva luni pe acest canal.

Pentru moment, recepția acestei idei este glacială, dar un lucru este cert: ceva trebuie făcut înainte ca situația să ne scape complet de sub control. Iar acel moment este acum.

Așadar, trebuie să urmăm tratamentul preconizat de Mario Draghi, să punem la un loc 800 de miliarde și să convingem piețele să sară în ajutorul Uniunii Europene?

Trebuie să rămânem imobili, riscând un declin accelerat?

Sau trebuie să luăm în calcul soluții mai radicale, cum ar fi ca unele țări să părăsească barca și să înceapă să zboare cu propriile aripi?

Cum spuneam, acesta este momentul, și eu vă întreb: ce credeți despre proiectul Uniunii Europene; v-a convins Mario Draghi că ea mai poate fi, încă, salvată?