Motto: El preface în nimic pe căpetenii; pe judecătorii pământului îi nimicește. (Isaia 40:23)

El (Dumnezeu) este Cel Care schimbă timpurile și ceasurile (Daniel 2:21)

Cine spune: "Îl iubesc pe Dumnezeu", și-l urăște pe fratele său, mincinos este. (I Ioan 4:20)

Activenews publică opt dialoguri în serial în care profesorul Ilie Bădescu vorbește despre: "demofilie", ca prag suprem al democrației; geopolitica electorală și realitățile politice ale zilei; articolul 1 din Constituția României - arhitectura suveranității; politici suveraniste vs. politici subalterniste; munca națională apără popoarelor și cerne valorile; munca națională ca cetate de apărarea a unui popor în fața agresiunilor; lupta popoarelor creștine cu imperiile răului, celula și chilia – unități defensive ale popoarelor din imperiul bolșevic; ascensiunea unui nou imperiu agnostic.

Ilinca Samira Locusteanu: Dle profesor, în contextul dezbaterilor actuale iscate de impasul juridic în care se află România politică, este necesară o lămurire legată de puterea sistemelor democratice, din perspectiva sociologului, autorului noologiei și al noopoliticii (o variantă a geopoliticii fundamentată pe ideea funcției modelatoare a puterii spirituale). Întrebarea mai concret formulată este dacă putem concede acestor sisteme o putere a lor, intrinsecă, încât popoarele și cetățenii statelor să cedeze partidelor suveranitatea în speranța că acestea le vor sluji interesele? Cum ar trebui interpretată în lumina sociologiei noologice, chestiunea sistemelor democratice încât să fim siguri că acestea nu alunecă spre deznodământul oligarhiilor și deci al statelor demagogice?

Ilie Bădescu: Să tâlcuim. În formula sistemelor democratice de tip modern rolul autorității metafizice a popoarelor este substituit de rolul autorității ideologice a partidelor. În felul acesta este eliminat din hermeneutica istoriografică prezenta Duhului în dinamica lumii.

Este pragul suprem al istoriografiei și sociologiei pozitiviste, adică al concepției strict materialiste asupra istoriei universale și deci al acelei viziuni aplatizate a unei lumi fără Dumnezeu. Această concepție a triumfat în și prin „teoria” despre separarea statului de biserică și deci despre popoare ca entități biostatistice și nicidecum ca figuri enigmatice pe tabla de șah a istoriei universale.

Conștiința și deci ideea despre prezența în istorie a omului providențial este întâmpinată de adepții naturalismului metodologic (al pozitiviștilor) cu o atitudine nihilist-dogmatică.

La rândul ei, ideea că popoarele și cârmuitorii lor fac sau refuză să facă voia lui Dumnezeu este, în mod mediocru, etichetată (etnofiletism, zic unii, misticism, extremism etc., zic alții), deși în arealul iudeo-creștin această ideea este una crucială. Fără de ea, istoria devine incognoscibilă, irațională. Dacă am gândi așa, atunci decizia lui Moise de a-i scoate pe evrei din Egipt purtându-i să rătăcească vreme de 40 de ani prin pustie ar părea irațională. Or se știe că Moise era un om providențial și deci un sfânt al lui Dumnezeu. Cei ce rămăseseră nostalgici după „castraveții Egiptului” nu lipseau în popor, și ei continuau să se plângă, cârtind că au fost scoși din Egipt unde le prisosea pâinea si carnea, fără să le pese că le-ar fi prisosit si robia morții de-a doua dacă Moise, la chemarea lui Dumnezeu, nu i-ar fi scos din robie. Însă fără de chemarea și fără de puterea lui Dumnezeu, scoaterea din robia egipteană ar fi fost absolut imposibilă și astăzi memoria și numele acestui popor ar fi nimic.

Această insensibilitate a cârtitorilor de atunci seamănă cu a europenilor moderni atunci când sunt chemați ori scoși din doctrina morții spirituale.

Această viziune pozitivistă este și limita insurmontabilă a unei analize precum cea a lui Brzezinski în celebra sa analogie dintre tabloul geopolitic și tabla de șah,  un joc în care nu este nimic de sus, prevalând o anume iuțime de minte, viclenie și enorma trufie a figurilor de ordinul 1 și 2 față de pionii jocului, adică față de figurile de ordinul 3.

Războiul actual confirmă impasul unei asemenea viziuni care l-a scos pe Dumnezeu din erminia istoriei ca și cum dinamica istoricității și deci a jocului geopolitic ar fi o chestiune pe care puternicii lumii ar avea puterea s-o dezlege ei singuri, de capul lor. 

Putin, Biden și alte figuri fără aură metafizică își închipuie, desigur, fiecare că este limbă la cumpăna omenirii (ultimul intrat în această butaforie este Orban al Ungariei, care se crede limbă la cumpăna Europei sau măcar a Mitteleuropei).

Singurul om de stat care s-a sustras acestei concepții amăgitoare este Trump, judecând după rapiditatea cu care a înțeles lipsa de orice noimă a războiului.

Mai departe, evident, nu putem judeca decât după ce președintele american va face a doua mutare, cu toate că nu lipsesc semnele pentru o profeție bună, așa cum se poate deduce din viziunea sa creștină asupra societății și a istoricității.

Mai mult numai Dumnezeu și proorocii Lui ar putea tâlcui deși deja apare și riscul profeților mincinoși și cine să fie cel ce știe să citească semnele vremurilor între atâția farisei?

Războiul din vecinătatea noastră (și deci de la limesul celor două spații mari) este efectul tragic al unei concepții istoriografice și geopolitice asupra unei istorii fără spirit viu, aplatizată, al cărei zeu suprem este banul și al cărei mijloc socotit atotputernic este războiul.

Iată că multele miliarde cheltuite acolo, dacă le socotim pe ambele părți, s-au dovedit praful de pe toba deșertăciunii, și războiul și-a vădit totala și schiloada, tragica neputință. Puterea banului și competiția mașinilor de război s-au dovedit iluzii criminale.

Singurul rezultat contabil sunt milionul de morți și poate vreo mutație a stăpânilor vremelnici, însă provocarea istorică a rămas tot fără de răspuns, încât mâine jocul se va relua de la capăt dacă paradigma actuală, a unei istorii fără de Dumnezeu, nu va fi părăsită. În locul ei trebuie să revină ideea că rolul catehonic în istorie este al lui Dumnezeu, Care îl distribuie precum voiește, nu precum vor cei ce se cred stăpânii lumii. Aceștia nu sunt decât deșertăciunea închipuirilor pe o planetă care când e privită din cosmos este cât punctul abia vizibil.

Ne dăm seama ce este planeta, cu toată puterea închipuiților (adică a celor ce fiind stăpânii banilor și ai războiului chiar se cred limbă la orologiul planetei), când e privită în perspectiva distanței metafizice, adică a raportării la puterea dumnezeiască.

Dacă limba unui orologiu ar avea conștiința ei de limbă la un astfel de ceas viu pe fațada lumii și-ar putea închipui că puterea de a se mișca de la oră la oră și deci de a indica succesiunea orală stă în puterea ei. Tragică și evident comică închipuire și totuși cam așa se cred puternicii fără de Dumnezeu ai unei lumi dezdumnezeite, tragică și absurdă, evident.

În consecință reprezentarea despre un sistem democratic în care partidele cu ideologiile lor sunt totul și poporul cetățenilor suverani este nimic trebuie grabnic părăsită.

Partidele care nu admit ideea suveranității cetățenilor în stat vor deveni mașinării ușor de folosit de cei mai puternici și mai vicleni.

Sunt puternice sistemele democratice în care partidele, fără de excepție, în ciuda diversității lor ideologice, vor admite că în arierplan puterea lor izvorăște din energia poporului unic, unitar, independent și deci suveran, adică alcătuit din cetățeni suverani.

Aceste partide, cu memoria popoarelor peste care guvernează, dimpreună cu liderii lor, nu uită niciodată maxima lui Simion Bărnuțiu: „țineți cu poporul ca să nu rătăciți drumul!”.

Partidele care se vor rupe de popoarele din care s-au ridicat și vor adopta formule oligarhice de conduită politică, ignorând interesul național în favoarea unor interese avantajoase pentru propriul lor buzunar, dar dezastruoase pentru popor, aceste partide se condamnă singure și, evident, își expun popoarele la înfrângeri metafizice, adică definitive. Astfel de partide, oricât ar fi de pluraliste, nu pot fi garantul democrației.

Unor asemenea sisteme democratice le lipsește demofilia, cum spunea un filosof creștin, adică iubirea de popor, așa cum a formulat-o Iisus Domnul când le-a spus ucenicilor: „Mi-e milă de popor! Dați-le să mănânce!”.

Acesta este pragul supremei democrații, restul e demagogie calpă și extrem de păguboasă.

(va urma)

Citiți și Prof. Ilie Bădescu: La Mulți Ani, Activenews și cititorilor săi!

Prof. Ilie Bădescu: ”Revoluția mondială” a națiunilor. Revoluția neptică. Valul suveranist european sub amenințare