Există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum există mame fără seamăn care șterg lacrimile pruncului lor nenăscut.

Rădăcinile, în plină umilință, nu-și văd risipirea în pământ și, triste, își spală amintirile în anotimpuri cu ochi deschiși. Păsările lunii aduc lumină vie pe aripile lor pentru ca viețile noastre să înceapă cu adevărat.

Ce șansă să deschidem ochii în plină revenire!

Am fugit aproape, ca să se creadă viceversa, am plâns departe ca să se creadă că zâmbim și incantații fără seamăn rostim în diminețile schimbării.

Cărbuni aprindem când dansurile noastre împreună izbesc cerul.

Vorbim, rănim, izgonim, izvorâm, dorim, tremurăm, încheiem, privim, așteptăm, înfruntăm, visăm și așteptăm verbul ultim, cel pe care ne-a fost frică să-l împingem printre dinți și să-l primim în vocabularul nostru.

Nu ne amintim trecutul decât atunci când marea visează drumul spre casă și știm că schimbarea are ecou acolo unde îngerii se îngrijesc de floarea pe care colții de stâncă au numit-o a lor.

Citim în palma câmpului, pe care ieri erau doar ramuri fără rost, că sub cenușă este întotdeauna viață.

Apa vindecă, focul are răbdare cu noi, aerul rostește adevărul și pământul se lasă lăcrimat.

Puterea e numai pentru cei care se coboară într-atât cât s-o ridice de jos.

Frângerea coloanei nu este divină, ci pur omenească.

De aceea există îngeri care-i ocrotesc pe cei care rup lanțuri, la fel cum există mame fără seamăn care șterg lacrimile pruncului lor nenăscut.