ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



FOAMEA: O Căutare Lăuntrică a Libertății și a Adevărului – un eseu al jurnalistului și scriitorului Dumitru Sîrghie despre reperele martirologiei românești din închisorile comuniste (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Părintele Nicolae Steinhardt, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae) și despre gândiristul autoexilat Pan M Vizirescu

În închisorile comuniste, foamea nu a fost doar o chestiune fizică, ci o stare existențială care a modelat viața celor privați de libertate. A fost foamea de trup, de libertate, de adevăr, de iubire, de absolut — toate aceste forme de foame având un singur numitor comun: nevoia de sens, de speranță și de identitate, chiar și în cele mai crude condiții. În fața unor regimuri care încercau să desființeze demnitatea umană, foamea de spiritualitate și de idealuri a devenit un act de rezistență, o formă de refuz al dezumanizării.

Această foame se manifesta în fiecare gând nespus, în fiecare rugăciune tăcută, în fiecare vers rostit în șoaptă, în fiecare faptă de iubire sau sacrificiu pentru ceilalți. Cei care au suferit în închisorile comuniste au învățat că adevărata libertate nu se măsoară în absența lanțurilor fizice, ci în capacitatea de a păstra intacte valorile fundamentale ale umanității: iubirea, credința, demnitatea.
În închisorile comuniste, patriotismul nu era o lozincă, ci o foame adâncă, dureroasă, care rodea inima celor închiși, pentru că și-au iubit țara prea curat, prea liber, prea mult. Era o foame tăcută, greu de exprimat, căci țara pe care o purtau în suflet fusese furată, întinată, înlocuită cu o caricatură străină de spiritul ei.

Această foame de patriotism nu cerea aplauze sau parade, ci însemna dorul de a vedea România neatinsă de minciună, de frică, de ură între frați. În celule, patria devenea o amintire sfântă: o livadă din copilărie, glasul mamei, cântecele vechi, poeziile învățate la școală. Foamea aceasta se manifesta în lacrimile care curgeau când cineva rostea „Deșteaptă-te, române” în șoaptă, ca o rugă sacră.

Pentru cei închiși, patria nu mai era o realitate geografică, ci o ființă vie, pe care o purtai în inimă și pentru care sufereai, ca pentru o mamă bolnavă. Patriotismul adevărat se trăia în suferință, nu în cuvinte. Foamea aceasta de a sluji țara, de a o vedea eliberată, a fost uneori mai puternică decât dorul de libertatea proprie.
Și pentru că nu puteau să-i cânte, scriau cu sângele memoriei. Pentru că nu o puteau apăra cu arme, o apărau cu demnitatea tăcerii lor. În aceste suflete înfometate de adevăr și jertfă s-a păstrat esența unui patriotism curat, care nu cere nimic, dar dă totul. Iar această foame, deși dureroasă, a fost și cea care a păstrat vie flacăra unei Românii neînvinse, chiar și în cea mai adâncă noapte a temnițelor.

Dintre toate formele de foame, care bântuiau închisorile comuniste — de hrană, de libertate, de adevăr — cea mai sfâșietoare era foamea de iubire. Într-un loc gândit să dezumanizeze, să distrugă legăturile dintre oameni și să înăbușe orice formă de afecțiune, iubirea devenea nu doar o nevoie, ci o rezistență lăuntrică. Se tânjea după o privire blândă, o mângâiere, un cuvânt rostit din inimă. Se tânjea după mamă, soție, copii, prieteni, după tot ce însemna „acasă”.

Foamea aceasta nu era doar afectivă — era ontologică. Sufletul, pus în întuneric, căuta instinctiv lumina iubirii. Și nu doar iubirea omenească, ci și pe cea christică, aceea care iartă, rabdă, mântuiește. În abisul suferinței, mulți au descoperit o iubire mai adâncă decât toate durerile: Iubirea Crucii.

Iubirea christică era pâinea cea adevărată în temniță — pâinea care nu se consuma, ci se înmulțea în inimile celor ce se rugau pentru cei ce-i băteau, pentru cei ce-i umileau. Era iubirea care refuza ura, care privea în ochii torționarului și spunea, în taină: „Iartă-l, Doamne.”

Foamea de iubire era și dorul de a fi iubit, dar și de a iubi. A iubi omul de lângă tine, necunoscut, în același întuneric, cu aceeași rană. A-i oferi o fărâmă din terciul tău, o pătură, o rugăciune. A iubi fără răspuns, fără speranță, dar cu convingerea că prin iubire rămâi om.
Această foame nu a putut fi învinsă. Dimpotrivă, ea a devenit izvor de lumină. Cei care au supraviețuit cu inima vie spun că iubirea — mai ales cea christică – a fost singura hrană care nu i-a părăsit niciodată. Iubirea i-a ținut întregi, în ciuda întunericului, și i-a făcut sfinți tăcuți ai unei Golgote românești.

În adâncurile închisorilor comuniste, în mijlocul chinurilor fizice și al tăcerii forțate, exista o foame mai subtilă și mai profundă – foamea de absolut. Aceasta nu era doar o dorință de cunoaștere, ci o căutare lăuntrică, o luptă cu sinele și cu limitele lumii, o sete de transcendență care refuza să fie înăbușită de mizeria cotidiană. Într-un loc unde totul părea să fie sub controlul regimului, unde fiecare gând și fiecare mișcare erau monitorizate, această foame de absolut devenea singura cale de evadare, singura formă de libertate autentică.

Foamea de absolut era, în esență, dorința de a ajunge la un sens mai înalt, de a atinge adevărul ultim, de a înțelege rațiunea profundă a existenței, chiar și în mijlocul unei lumi nedrepte și pervertite. Cei aflați în închisoare căutau acest absolut în moduri diferite: unii îl găseau în religie, în credința neclintită că divinitatea îi va însoți și le va da putere să reziste; alții în poezie, în cuvintele nemuritoare care încălzesc sufletul chiar și în cel mai rece loc; alții în solidaritatea umană, în gesturile mici de bunătate care pătrundeau în întuneric ca niște luminițe fragile.

Această foame nu era o simplă dorință, ci o necesitate esențială a sufletului, care refuza să fie redus la condiția sa umilitoare de deținut. Foamea de absolut însemna nevoia de a rămâne uman, de a păstra demnitatea chiar și în fața celui mai crud tratament. Ea devenea o forță motrice care i-a împins pe mulți să-și depășească limitele fizice, psihice, și să ajungă la un punct în care nu mai aveau nimic de pierdut, dar totuși aveau totul – pentru că aveau convingerea că există ceva mai mare decât orice suferință sau teroare: un ideal, un adevăr, o lumină.

Pentru acești oameni, foamea de absolut nu era doar o aspirație religioasă sau filosofică, ci o stare de deschidere profundă spre misterul existenței, care le oferea un sens în mijlocul haosului. Iar în această căutare, mulți au descoperit că, în ciuda înfometării fizice și a întunericului sufletesc, absolutul nu poate fi închis în cuvinte, nu poate fi măsurat, dar poate fi simțit, chiar și în cele mai grele momente. Într-un fel, foamea de absolut îi făcea nemuritori, pentru că o astfel de foame nu poate fi niciodată complet potolită – ea există și persistă, ca o flacără neîncetat aprinsă în inimile celor care au căutat sensul dincolo de suferință.

În închisorile comuniste, martirii au fost acei oameni care au trăit pentru idealuri și au murit pentru adevăruri.

Foamea de libertate și de adevăr a fost o constantă a celor care au trăit sub regimul comunist. Poate cea mai limpede manifestare a foamei universale se regăsește în viața și opera unor mari martiri, care au transformat închisoarea sau autoexilul într-un loc al rezistenței spirituale și al demnității. Radu Gyr, Pan. M. Vizirescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu și întreaga cărturărime de la „Gândirea” au fost exemplele cele mai elocvente ale unei voințe neclintite de a apăra adevărul și idealurile naționale, chiar și în fața celei mai mari suferințe.

Considerat unul dintre cei mai mari martiri ai închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu a fost un tânăr care a suferit enorm în temnițele comuniste pentru credința sa creștin-ortodoxă. Acesta a ales să-și urmeze chemarea spirituală, devenind o icoană a iertării și a iubirii chiar și în fața celor care l-au torturat. În închisoare, Gafencu a trăit o viață de profundă jertfă și iubire, îndurând suferințe fizice extreme, dar păstrându-și neclintită credința în Dumnezeu și în iubirea față de ceilalți.

Nicolae Steinhardt – Scriitor și monah, este un exemplu de martir care a găsit în închisoare atât „rugăciunea” cât și „poezia” drept forme de rezistență spirituală. După ce a fost arestat în 1948 pentru „delict de opinie”, Steinhardt a fost încarcerat la Aiud, unde a suferit din cauza regimului. În perioada petrecută în temniță, a transformat suferința într-o profundă căutare a sensului existenței, iar jertfa sa a fost răsplătită cu o înțelegere divină a iubirii și libertății. După eliberare, a scris despre experiențele sale în „Jurnalul fericirii”, un text care pune în lumină foamea de adevăr și de iubire în fața unui regim opresiv.

Un alt martir al închisorilor comuniste, Ioan Ianolide a trăit și a murit pentru credința sa în Dumnezeu. A fost un student care, împreună cu alți tineri, a încercat să răspundă dictaturii printr-o viață de sacrificiu spiritual. După mai mulți ani de închisoare, suferințele sale au devenit un simbol al jertfei supreme pentru credință și iubire. Ioan Ianolide a fost un exemplu de neclintire în fața regimului, păstrându-și iubirea față de Dumnezeu și de oameni în ciuda torturilor fizice și psihologice.

Părintele Stăniloae a fost unul dintre cei mai mari teologi români ai secolului XX și, deși nu a fost închis pentru o perioadă îndelungată, el a suferit persecuții din partea regimului comunist din cauza pozițiilor sale religioase și a refuzului de a ceda presiunilor ideologice. A petrecut ani buni sub supravegherea regimului și a fost monitorizat pentru activitățile sale religioase și scrierile sale. Totuși, el a rămas neclintit în credința sa, continuând să își exprime iubirea pentru Dumnezeu și pentru adevărul spiritual.

Părintele Stăniloae a reprezentat o figură importantă a rezistenței spirituale în fața regimului totalitar, iar teologia sa profundă, dar și suferințele prin care a trecut, sunt exemple de luptă pentru libertatea spirituală. Operele sale sunt o reflectare a unei înțelegeri adânci a misticii ortodoxe și a iubirii nemărginite față de Dumnezeu și față de semeni.

Radu Gyr, poetul și teologul, a devenit simbolul unei rezistențe spirituale care nu s-a lăsat înfrântă de închisoare. Versurile sale, cum ar fi „Închisoarea” sau „Scrisoare către părintele meu,” sunt mărturii ale unei iubiri necondiționate pentru țară și pentru Dumnezeu, care au reușit să supraviețuiască chiar și în cele mai întunecate colțuri ale istoriei. Radu Gyr a demonstrat că, în ciuda foamei fizice și a torturii, spiritul poate rămâne neclintit în fața opresiunii.

Pan. M. Vizirescu, un alt gânditor român care a plătit prețul libertății de gândire în timpul regimului comunist, a fost condamnat pe viață, pentru convingerile sale antistaliniste și profund creștine, el reușind, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se sustragă pedepsei, autoexilându-se, în podul unei case din Slatina, cale de 23 de ani, hrănindu-se cu viziunile sale naționaliste, cu credința în religia strămoșească, refuzând să cedeze în fața unui regim care dorea să elimine orice formă de rezistență. Împotriva tuturor obstacolelor, Vizirescu a continuat să scrie și să apere idealurile sale, chiar și atunci când s-a autoizolat, una dintre operele sale de sertar, romanul „Păcătoasa”, rămas în manuscris, fiind editat de subsemnatul, în ediție Princeps, după 68 de ani, de la plăsmuirea lui, ca o iluminare în timp, producând mari emoții în rândul intelectualității românești. 

Nichifor Crainic, un alt mare martir al epocii, a fost unul dintre cei mai importanți teologi și poeți români, care a luptat cu un curaj deosebit pentru păstrarea tradițiilor naționale și religioase. Condamnat de regimul comunist, Crainic a rămas ferm în credința sa și nu a cedat în fața torturii și a presiunilor ideologice. Chiar și în închisoare, el a continuat să apere valorile neamului, demonstrând că adevărul și dragostea pentru țară pot înfrunta orice obstacol. Deși, mai târziu, după eliberare, a cedat, oarecum, în fața opresiunii Securității, făcând mici concesii de natură ideologică, Nichifor Crainic rămâne în memoria românilor de bună credință un român integral, fără rest. 

Vasile Voiculescu, medicul și poetul care a cunoscut suferința în închisoare, a trăit acea perioadă ca pe o oportunitate de purificare spirituală. A fost un martir al iubirii, al credinței și al țării sale, care, chiar și în fața suferinței fizice, a ales să nu cedeze în fața regimului comunist. Poeziile sale sunt o reflecție a unui spirit care a reușit să rămână neînfrânt chiar și în mijlocul durerii și al pierderii.
Membrii echipei „Gândirea”, precum Constantin Noica, Emil Cioran și alții, au reprezentat un far de lumină în acele vremuri întunecate. Chiar și în fața terorii și a persecuțiilor, aceștia au continuat să scrie și să apere adevărul și valorile spirituale. Ei au demonstrat că, în fața regimului comunist, foamea de libertate, de cultură și de spiritualitate a fost mai puternică decât orice regim dictatorial. 

Chiar și când trupul a fost supus la foame și suferință, sufletul lor a rămas neclintit în fața regimului totalitar.

În fața acestor martiri, foamea nu a fost doar o nevoință trupească, ci o formă de sacrificiu spiritual. Acești oameni au demonstrat că, chiar și atunci când trupul este secătuit de foame, spiritul poate rămâne viu și puternic. În fața regimului comunist, au ales să păstreze adevărul, să apere libertatea și să își manifeste iubirea față de țară și de Dumnezeu.

Acești martiri din închisorile comuniste nu doar că au îndurat torturi inimaginabile, dar au devenit simboluri ale rezistenței spirituale și ale unei iubiri care nu putea fi înfrântă de regimul totalitar. Prin suferința lor, ei au demonstrat că și în cele mai întunecate momente ale istoriei, foamea de libertate, foamea de idealuri și de autenticitate, foamea de iubire și adevăr poate rămâne neînfrântă, hrănind sufletele celor care nu se lasă pătrunși de întuneric, fiind cea care i-a susținut și i-a transformat în martiri ai unei cauze mai mari decât propria lor suferință.